Câțiva ani

...pe care cred că i-am pierdut pe undeva, fac acum diferența. Altfel nu îmi pot explica anumite situații schimbate cu totul, față de aceleași situații, dar pe care le (kind of, măcar) cunoșteam și le acceptam sau nu cum erau ele. Nu vreau să fac din nou o dezbatere despre acceptare sau negare, mă leg de treburile astea minore care nu îmi mai sunt la îndemână. Mai ziceam și de întrebarea aia aiurea...ce? folosită în tot felul de situații și acceptată de marea majoritate fără nici o problemă, chiar și în acele ridicole situații. Ei, de acolo treburile s-au mai divagat. De aia, poate tot repet asta cu „mai demult”. păi da, pentru că atunci era mai calmă treaba. Și nu mă refer de fiecare dată la trecutul glorios. Nuuu. Vorbesc despre anii 90, în care mai erau lucruri care se întâmplau...normal. Pe atunci contau și alteuri, ca de exemplu să nu îți vină să suni pe acel/acea cineva la 2 minute după ce ai vorbit cu el/ea la telefon. Sau, poate eram mai concentrați pe ce vroiam să spunem. Enfin.
Așa, nu îți venea să pui mâna pe același telefon și să suni la 12 noaptea ori duminica la 3. La fel cum, poate nu îți venea să afli toate acele detalii legate de o simplă groapă din asfalt.
Dar, din dorințele alea care veneau normal - cât mai clar sau mai ușor, am ajus acum să alegem cumva cele mai complicate variante, fără să ne dăm seama de asta, deoarece ne-am oprit la punctul acela că...se poate, avem mai multe variante, avem de unde alege. Păcat că din toate lucrurile astea bune de au căzut peste noi, n u am rămas fideli anumitor crezuri, anumitor chestii care compuneau universul interior și liniștit al fiecăruia, cred că încet dar sigur vom întâmpina ceva probleme. Nu mă întreba de ce fel, că nu știu să îți răspund exact, dar am și neliniștea asta. Dar, după cum ar zice unii...whatever will be will be (vorba cântecului). Sau românescul „om trăi și om vedea”. Mdeah. Și filmul nu se mai termină odată...

Final de octombrie

Finalul lunii Octombrie (defect, îmi permit să-l cataloghez drept profesional, ăsta cu notatul lunii cu literă mare) aduce cu sine din nou, sărbătoarea pe care am împrumutat-o și noi de ceva mult timp și am românizat-o în „Helouin”. Încă de dimineașă, mi s-a arătat chiar la TV cum se decorează un bostan, în formă de față umană, cu lumânare cu tot tacâmul. Mă simțeam ca pe canalul DYI (do it yourself), unde deobicei ți se explică cum să bați un cui în peete cu ciocanul. E bine, că am aflat (intru și eu în rândul largii majorități) ce frumos se poate decora ambientul, în doi timpi și trei mișcări, prin „decuparea” unui bostan de „helouin”. Apoi se cere părerea finală a celor care îl vor întâlni (pe el bostanul „minunat”), iar ei vor spuneee:
-„Extraordinar,fantastic, ce bine/frumos arată”!
Amintirile mă chinuiesc, era refrenul cântecului de care își vor aduce aminte cei care în tinerețile lor făceau bostani de „helouin”. Desigur aceste amintiri, vor spune ei, sunt de mult timp, ceea ce mă poate face pe mine să mă gândesc că și la noi exista încă de atunci o așa numită tradiție în decorarea acestei zile. Pot să o dau de pereți, să mă gândesc că acest „helouin” este o tradiție cu ștate vechi în țara noastră. Asta, pe lângă fascinația întregului popor vis-a-vis de Dracula și alteuri. Bine, asta în ideea în care deja din istorie ne aducem aminte și de cursurile de „dibeit”, aceste dezbateri de la care nu era chiar O.K. să lipsești. Adică, o dezbatere are și o versiune onlain, ceea ce face ca elevii care vor să își îmbunătățească aceste abilități de a dezbate, să fie ajutați cât mai mult și în acest subiect. Sunt moțiuni care se discută, iar pe aceste moțiuni copiii sunt învățați să dea din gură. Coerent, nu altcumva. Vorbim de termeni ca și consistență, consecvență, avantaje, experiență, motivație, abilități, obiective, retorică...my God. Observ că este și un titlu profesional pe care îl poți obține. Debater (dibeităr).
Asta e un fel de:
„-Ce ești tu mă?”
„-Entertainer.”
Aham, deci meseria ta este...bravo !!!

Alt refren îmi face impresia că se potrivește eXact și aici. Că a plastic miroase puternic.

[ ]

„Și care este titlul poeziei?” îmi răsună în cap întrebarea pe care ne-o punea d-na/d-nul profesor pe când eram foarte mici. Am ajuns acum să revin în acel punct, dar unde acum „postez” fără a găsi un titlu pentru această „postare”. În ea este vorba despre următoarele:
1. La TV, am observat încă de dimineață un ton cam apăsat al singurului prezentator rămas (din echipa de 2 mai demult) ceea ce mi-a dat impresia că este (poate) nervos/agitat.
2. Ducând ideea mai departe, pot să mă gândesc la ideea conform căreia și în 2011 este bine că „te înțelegi cu X sau Y care ia decizii acolo unde muncești”, că așa poți spera ca și mâine să ai un loc de muncă. Dacă nu...nu.
3. Lucrurile/situațiile au tendința să se normalizeze, de ani de zile există cineva care face un anumit lucru de aaaaani și ani. Asta, ne face, omenește, să credem că respectivul/a X sau Y are grijă de acest cineva, adică apreciază ceea ce întreprinde el/ea, deoarece, la final de lună asta se vede și în rezultatele economice ale afacerii respective. Pe de altă parte, nu-i de musai să fie așa. Revin. Acest cineva, este acolo, pentru că se înțelege bine cu șefu'. Asta se numea, mai demult să ai P.C.R.(pile.cunoștințe.relații)
4. Se întâmplă să fim numărați din nou. Recensământul însă are parte și de „haos”, catalogat de mass-media, din cauza neînțelegerilor prinind respectivul C.N.P. Păi...trebuie să îl prezinți/ Ba nu, nu mai trebuie, e O.K. așa / Ba dimpotrivă, e necesar să îl dai. Și asta se întâmplă la recensământul populației țării, nu în plan personal, unde ai putea fi nehotărât dacă saă iei 2 iaurturi sau 3.
5. Și în fine 5
„-Fac treaba asta de 15 ani...
-Așa și?!?”
Corect.
Deci, concluzia este cât se poate de simplă. Pui căștile pe urechi, selectezi Lou Bega - Baby keep smiling, alegi din meniu repeat forever și dai volumul la maxim...

Zâmbetul de dimineață

Oare cine/ce te-ar putea face să te simți happy de dimineață. Răspunsul depinde de fiecare în parte, dar zâmbetul se dorește / recomandă a fi o constantă de dimineață.
În lumea reală, zâmbetul se simte bine pe dinauntru. Poate are legătură cu ceea ce ai visat azi noapte, poate imaginația te-a ajutat să te trezești cul el pe față, poate...sunt tot felul de alți factori pe care nu poți să-i cataloghezi exact, nu poți să-i atingi cu degetul, îi simți doar că există. Iar rezultatul lor este zâmbetul de dimineață. Din fiecare dimineață. Ori de-i soare, ori de plouă, zâmbește în lomea nouă. Cam asta ar fi rima de dimineață. Luni dimineață. Cu zâmbetul pe buze. Altfel răsună parcă și salutul: "Bună dimineațaaaaa", spune plin de optimism și din nacel moment toate vor începe să se lege.
E vorba de magia momentului, acelle alteuri pe care nu le poți atinge, care sunt atât de departe încât nici nu-ți mai bați capul cu ele. Le iei așa cum sunt și te simți bine.
E luni, început de altă săptămână care va avea tot felul de detalii. Unele mai bune, altele mai puțin. Whatever zice americanu'. Zâmbetul pe buze ne va da tuturor puterea și cheful de a ... orice.
Deci, „Bună dimineațaaaaaaaa”

In sist

-Ce faci mă?
-Insist.
-Ce?
Această realitate o trăiesc tot mai des. Întrebarea nu își are sensul, ca și multe alte chestii pe care n-am să stau acum să le mai scriu. Revin. Ce, pe post de întrebare, se poate traduce prin sunt interesat de mai multe detalii legate de..., ori sunt chiar curios de lucrul la care făceai referire.
Să dau un exemplu clasic
-Am fost la piață dar am uitat să iau ceva.
-Ce?

ÎN AXEST CAZ, ÎNTREBAREA ARE SENS !

-Cred că-mi este puțin foame, dar nu sunt sigur că am timp să mănânc.
-Ce?

NU ARE SENS !

Exemplu alternativ

-Te sun după ce ieși.
-Ce?
(Sepoate interpreta că, aflat într-o conversație telefonică, interlocutorul nu a înțeles ce i s-a spus)

Dar, realitatea nu mai are nici o legătură cu logica, lucrurile bune care ne-au fost transmise în copilărie, anumite reguli largi, care te lăsau pe tine să decizi dacă ai ales varianta corectă sau nu, astfel ca data viitoare să știi eXact cum trebuie să procedezi.
Neah.
Totul este pe dos acum. Ele îi cer pe ei, cei care gândesc nu fac bine, cei care au ceva de zis, mai bine tac și uite-așa...vom îmbătrâni fără să găsim răspuns la eterna (încă) întrebare:
Ce?

Vreau = nu

Bun gasit din nou. Am făcut câţiva paşi prin oraş. Un Sibiu din ce în ce mai agitat, un oraş a cărui locuitori zbiară to mai tare, un oraş unde străzile, fie ele chiar şi vechi, se asfaltează/lucrează tot ziua în amiaza mare. Că am mai scris eu pe-aici mai demult că soluţia ar fi una dar bună. Să închidem traficul auto o bucată de timp. Dar după, să nu mai fie nevoie să se mai lucreze la ele drumuri. Cel puţin câţiva ani. Enfin. Străzle sunt tot alea, dar per ansamblu, noi oamenii putem spune că nu mai suntem ăia. Atâtea feţe triste am întâlnit. Pe lângă acestea, am mai observat alte feţe nervoase. Şi prin nervoase, vreau să transmit că le venea să muşte din mine. Că de aia am şi dat numele acestei scriei vreau egal cu nu. M-am gândit că, din cauză că ne afundăm pe zi ce trece tot mai mult în acest...nu ştiu ce eXact, treaba asta începe să îşi pună amprenta asupra noastră, făcându-ne mai câinoşi, mai răi, mai...(completezi tu punctele de suspensie). Tot nu se întâmplă mare lucru, iar aceia care îşi doresc să facă să se întâmple câte ceva sunt neglijaţi. Pentru că asta se doreşte. Se doreşte nimic. Am ajuns în 2011, să nu ne mai dorim nimic. Şi cumva e logic, poate şi că de-a lungul anilor, de când eram mai mici, foarte mulţi şi-au dorit diferite şi şi-au expus dorinţele prin acest vreau. De partea ailaltă, majoritatea răspunzăoare avea deja răspunsul pregătit "ştiu puiuţ, dar NU se poate.NU avem de unde să..." Ori, în '89 am schimbat basicly eXact treab asta. Să nu mai fim puşi în situaţia de a spune "nu putem să". De aici, unii au făcut-o pe căi legale, alţii ba (nu despicăm subiectul), dar au ajuns acum să poată alege, dintre atâtea variante câte există. Atunci, demult nu era mai nimic. Acum sexistă. Dar acum, am ajuns să nu ne mai dorim. Din nou. M-am mai confruntat cu starea asta şi prin 2003-2004. Ţin minte şi acum, cum oamenii nu îşi doreau. Nimic basicly. Se bucurau de ceea ce aveau şi cam atât. Ei, suntem din nou acolo. Ne bucurăm de ceea ce avem şi muncim...nimic, realizăm...nimic, deci concluzia e clară. Ne dorim...nimic. Şi, cum majoritatea dictează, totul este minunat. Majoritatea nu îşi doreşte nimic. Că, mai apoi se întreabă de ce au închis afacerea, este o variantă pe care demult nu o mai iau în calcul. Nimeni nu se mai întreabă de ce nu a mai mers, deoarece nimeni nu îşi mai doreşte nimic. Aşa că e tot una. "Dacă e...e, dacă nu e...nu e". Cam la asta se rezumă tot, pentru marea majoritate a căror feţe le-am întâlnit astăzi.
E ca aia cu drobul de sare.
"Poate pică, poate nu. Poate. N-ai de un' să ştii..."(incertitudinea e noua siguranţă)
Au trecut v-o 20 de ani din '89, dar tot nu ne-am prins că termenul cel mai important este cu un cu totul alt sens - poate. Fiecare dintre noi poate! Trebuie doar să mai şi vrea să poată, în schimb.

Ultimul strop de vară

Hello, again, au tot spus şi la rubrica meteo că este ultima suflare de vară pe afară. Alrfel...nimic nou. Totul se delimitează foarte eXact. M-am prins de treaba asta mai demult, dar observ că încet-încet începe să mă afecteze şi pe mine. M-am referit la buletinul meteo. Acea rubrică dintr-un program care ne informează despre starea vremii. Spunea cineva mai demult, că te prinzi că înaintezi în vârstă, odată ce te interesează tot mai mult rubrica meteo. Enfin, am închis paranteza. Altele sunt lucrurile mai importante. Ca de exemplu siguranţa. Acel termen care a cam dispărut din vocabularul nostru. Poate şi pentru că, el a fost folosit mai mult de economişti, doctori, sau alţii, dintr-aceia, care având ocupaţii foarte reale, l-au înţeles la fel de real. Siguranţa este aceea care sare (referindu-se la curentul electric). Doar atât. Siguranţa...la mpdul general nu mai există de ani buni. Nimic nu mai e sigur. Pe nimic nu te mai poţi baza. De cel puţin 20 de ani. Şi asta cred că are de-a face şi cu modul de gândire / trăire a vieţii pe care o avem.
Dar, îmi permit gluma, ce te faci când nu ai siguranţă ? Nu ai curent, stai în beznă, ar fi răspunsul logic dar la fel de real. Lărgind cadrul, tot nu se vede nimic din această perspectivă. Pentru că e beznă. Şi aşa, ducând ideea mai departe, pot trece pe lângă tine oportunităţi, bucurii, fericiri, tot felul de realitâţi ale vieţii. Tu...rămâi în beznă, habarnist la toate astea. Eşti înconjurat de întuneric.

Aşa că mai bine îţi cumperi o siguranţă, să se facă lumină odată. Răspuns / sfat, foarte real şi foarte adevărat. "Aprinde lumina" ni se spune atunci când se lasă seara, deoarece corpul uman are dificultăţi în a se descurca pe întuneric. Din nou, foarte real, dar adevărat. O concluzie ar putea fi că realitatea este aceasta. În ea nu încap jumătăţi de măsură, limbajul cu mai multe înţelesuri ori visurile cu ochii deschişi. Nu. Măcar ne mai bucurăm câteva zile că e cald afară. Dar suntem în octombrie. Şi iarna...bate la uşă.