Din ciclul ”personal shit” aș vrea să pot să îmi dau seama mai clar ce este bine și ce nu în anumite situații de care aud, sau de care mă mai lovesc, astfel încât să fiu eu sigur că reacția mea la momentul potrivit este bună.
Să mă explic.
Exemplul care-mi vine în cap este unul prin care am trecut imediat după 89. Mestecatul gumei.
Pe atunci era mare tam tam că pe lângă faptul că nu aveai voie să mesteci gumă în fața unei persoane mai în vârstă, profesorii aveau reacții uneori chiar violente vizavi de cei care o găceau chiar și în pauzele dintre ore. Însă ”mai nou s-a dovedit că ph-ul scade după ce iei masa” (sandvich-ul din pauza mare), așa că ”mestecați ... și nu veți avea carii”.
Bun, deci mestec sau nu?
Alt exemplu îmi încolțește în minte, auzit de la cineva mai tânar, care se referă la relații. S-au cunoscut, s-au plăcut, s-au luat șiii [aici intervine ciudățenia]
O bună prietenă îi spune că îl știe pe un el despre care știe că ar fi îndrăgostit la rândul lui de proaspăta soție. Cu toate că prietena dată i-a explicat băiatului să-și vadă de drum, el nu și nu, așa că s-a hotărât să le facă cunoștință ”să-și rezolve ei problema”. Iar răspunsul fetei am înțeles că fost ”Da, de ce nu?!”
Am ascultat, am rumegat (apropos de guma de dinainte) dar am rămas cumva blocat.
Nu mai am repere după care să mă ghidez, alea cu ”așa se face” s-au foarte îngropat și uneori pe bună dreptate, căci vremurile sunt altele, dar în aceste mai noi vremuri, care mai e normalitatea? Și nu-mi spune că ”și-o face fiecare” că treaba asta - foarte tinerește - poate să se refere la un cu totul alt lucru.
Am înțeles că omul a fost înlocuit de tehnologie, că de la pita pe cartelă acum poți să ți-o coci acasă într-un ”cuptor” dar din plastic, la fel cum am înțeles că poți vorbi încontinuu la telefon cu doar ... / lună, dar acele puține chestii catalogate desigur la vremea aia drept normale, unde au rămas? Că în supermarket le-am căutat și nu am dat de ele, la fel am făcut și la mall. Nu le-am găsit. Am încercat pe la dealerii auto, mi-au răspuns că nu au, am mers chiar și pe centura cu profil de autostradă și tot nu le-am găsit. Le-am căutat și în noile hoteluri, pe posturile de desene animate, pe internet - l-am întrebat pe guagăl - tot nu am găsit. În toată lumea asta mare, plină de atâtea lucruri la care doar visam când eram mai mic, am putut să caut. Atât real cât și virtual. Dar nu am putut găsit răspunsurile. Mai demult eram mai închiși, dar acum suntem parte din lumea asta mare, unde nu mai există nu pot. Și cu toate astea nu am putut găsi.
Așa că te întreb și pe tine...poate știi tu care mai este normalitatea.
sâmbătă, 19 februarie 2011
duminică, 13 februarie 2011
Trecut...a trecut
Titlul l-am asezonat cu celebra replică ”Bond...James Bond” a personajului arhi-cunoscut. Oridecâteori pronunți termenul te duce gândul departe, în altă perioadă, când situațiile erau altele și vârsta înscrisă (poate pe atunci în buletin) era alta.
Mi s-a tot spus și mie că defapt ne maturizăm, nu îmbătrânim, fapt care la momentul respectiv se dorea a fi un impuls de tinerețe. L-am apreciat atunci, însă de atuci și până acum nu a trecut foarte mult timp și tot la termenul folosit uneori în exces mă opresc ”old school”. Chiar zilele trecute am avut din nou ocazia să mă bucur pe interiorul meu, fiindcă am fost înconjurat de oameni care la rândul lor își aduceau aminte de tinerețile lor. Ce vremuri erau, ce muzică se asculta, ce prostii mai făcea. Acum e 2011, iar noua lume îmi permite să scriu aici la rândul meu că mai demult era altfel. Și acest mai demult nu este atât de departe de mine. Ori - impresia îmi este - că am ajuns prea repede în postura de a zice aceste lucruri, pe care le auzeam când eram și eu mai mic, din gura unor oameni a căror viață era mai închisă dar mai tihnită. Firele lor albe, îmi dădeau pe atunci impresia că mai este atât de mult până voi ajun ge la rândul meu să îmi vină să zic ”pe vremea mea”. Dar iată că nu e așa. Pe vremea mea nu eraU manele, pe vremea mea de-abia apăreau calculatoarele, pe vremea mea, la radio se dădea muzică de pe casete și chiar discuri (de ălea de vinyl), pe vremea mea internetul era o specie rară, pe vremea mea...era începutul. De atunci puțin a trecut, atât de puțin, uitându-mă în oglindă nici că se vede, dar acum internetul este mobil, muzica e doar o gălăgie, toată lumea vorbește încontinuu și nimeni nu mai ascultă, iar eu scriu aceste lucruri aici, fără o idee anume, de pe un calculator mai subțire decât un video-player. Și a-pro0pos de, am auzit că în mega germania, la casele unor super-market-uri încă se mai găsesc de cumpărat casete video. Goale. Pentru înregistrat. Încă se mai găsesc și la noi casete audio. Încă. Încă se mai ascultă macarena. Încă. Încă îmi mai aduc aminte de numele unor oameni pe care îi ascultam la radio și care m-au marcat atât de tare încât să îmi aleg la rândul meu să vreau să fac asta în viață. Dar în viață mai ai nevoie și de puțină apreciere, de puțin curaj, de ... nu maimștiu ce, însă mai ai nevoie de acel quelque'chose care să îți dea puterea de a-ți continua drumul.
Ori, poate le văd eu foarte trist și acest impuls lipsește moementan. Totul e liniar și ne bucurăm că nu e mai rău. Vorba aia românească ”e bine și-așa rău” e revenit cam peste tot. Nimeni nu mai dorește nimic, se mulțumește doar să existe și se bucură că poate să mai existe într-o realitate unde i se tot repetă că va fi tot mai rău.
Și acum m-am trezit și eu să vreau să schimb ceva, să îi ofer omului alternative, să îl scot din tipare. Când tiparele sunt singura lui certitudine în lumea nebună pe care tot el și-a creat-o, în timp, dar fără să își dea seama.
Tot ”dincolo” rămâne țelul suprem, chiar dacă acest dincolo, la o privire atentă a rămas acel dincolo privit prin ochii copiăroși ai anilor '90, tot ”nu ne permitem” a rămas replica părinților când celui mic i se scurg ochii în fața unei vitrine din oraș, tot ”restructurare” se aude la câteva zile pe la servici, tot lucrurile ieftine se caută, chiar dacă odată ajuns cu ele acasă observi că deja s-au stricat, tot plin e în târg duminica, dar de aia tot românul este cel care nu vrea să schimbe nimic. Indiferent.
Cum era gluma aia veche? ”La vremuri noi...tot noi” Și poate și de asta, cei puțini care au încercat câte ceva, ajung să fie de-a dreptul trași de tot pe dreapta. Că oricum nu contează.
---
Dialogul e simplu:
X - ”Avem de-aia, de-ailaltă și de aia?”
Y - ”Da!”
X - ”Păi gata”
Y - ”Dar, pe lângă astea pe care deja le aveți, puteți să aveți și acest altceva, în +...”
X - ”Beeeei, avem de-aia, de-ailaltă și de aia?! ...Avem. Treaba e gata, zi-mi cât costă!”
Mi s-a tot spus și mie că defapt ne maturizăm, nu îmbătrânim, fapt care la momentul respectiv se dorea a fi un impuls de tinerețe. L-am apreciat atunci, însă de atuci și până acum nu a trecut foarte mult timp și tot la termenul folosit uneori în exces mă opresc ”old school”. Chiar zilele trecute am avut din nou ocazia să mă bucur pe interiorul meu, fiindcă am fost înconjurat de oameni care la rândul lor își aduceau aminte de tinerețile lor. Ce vremuri erau, ce muzică se asculta, ce prostii mai făcea. Acum e 2011, iar noua lume îmi permite să scriu aici la rândul meu că mai demult era altfel. Și acest mai demult nu este atât de departe de mine. Ori - impresia îmi este - că am ajuns prea repede în postura de a zice aceste lucruri, pe care le auzeam când eram și eu mai mic, din gura unor oameni a căror viață era mai închisă dar mai tihnită. Firele lor albe, îmi dădeau pe atunci impresia că mai este atât de mult până voi ajun ge la rândul meu să îmi vină să zic ”pe vremea mea”. Dar iată că nu e așa. Pe vremea mea nu eraU manele, pe vremea mea de-abia apăreau calculatoarele, pe vremea mea, la radio se dădea muzică de pe casete și chiar discuri (de ălea de vinyl), pe vremea mea internetul era o specie rară, pe vremea mea...era începutul. De atunci puțin a trecut, atât de puțin, uitându-mă în oglindă nici că se vede, dar acum internetul este mobil, muzica e doar o gălăgie, toată lumea vorbește încontinuu și nimeni nu mai ascultă, iar eu scriu aceste lucruri aici, fără o idee anume, de pe un calculator mai subțire decât un video-player. Și a-pro0pos de, am auzit că în mega germania, la casele unor super-market-uri încă se mai găsesc de cumpărat casete video. Goale. Pentru înregistrat. Încă se mai găsesc și la noi casete audio. Încă. Încă se mai ascultă macarena. Încă. Încă îmi mai aduc aminte de numele unor oameni pe care îi ascultam la radio și care m-au marcat atât de tare încât să îmi aleg la rândul meu să vreau să fac asta în viață. Dar în viață mai ai nevoie și de puțină apreciere, de puțin curaj, de ... nu maimștiu ce, însă mai ai nevoie de acel quelque'chose care să îți dea puterea de a-ți continua drumul.
Ori, poate le văd eu foarte trist și acest impuls lipsește moementan. Totul e liniar și ne bucurăm că nu e mai rău. Vorba aia românească ”e bine și-așa rău” e revenit cam peste tot. Nimeni nu mai dorește nimic, se mulțumește doar să existe și se bucură că poate să mai existe într-o realitate unde i se tot repetă că va fi tot mai rău.
Și acum m-am trezit și eu să vreau să schimb ceva, să îi ofer omului alternative, să îl scot din tipare. Când tiparele sunt singura lui certitudine în lumea nebună pe care tot el și-a creat-o, în timp, dar fără să își dea seama.
Tot ”dincolo” rămâne țelul suprem, chiar dacă acest dincolo, la o privire atentă a rămas acel dincolo privit prin ochii copiăroși ai anilor '90, tot ”nu ne permitem” a rămas replica părinților când celui mic i se scurg ochii în fața unei vitrine din oraș, tot ”restructurare” se aude la câteva zile pe la servici, tot lucrurile ieftine se caută, chiar dacă odată ajuns cu ele acasă observi că deja s-au stricat, tot plin e în târg duminica, dar de aia tot românul este cel care nu vrea să schimbe nimic. Indiferent.
Cum era gluma aia veche? ”La vremuri noi...tot noi” Și poate și de asta, cei puțini care au încercat câte ceva, ajung să fie de-a dreptul trași de tot pe dreapta. Că oricum nu contează.
---
Dialogul e simplu:
X - ”Avem de-aia, de-ailaltă și de aia?”
Y - ”Da!”
X - ”Păi gata”
Y - ”Dar, pe lângă astea pe care deja le aveți, puteți să aveți și acest altceva, în +...”
X - ”Beeeei, avem de-aia, de-ailaltă și de aia?! ...Avem. Treaba e gata, zi-mi cât costă!”
joi, 3 februarie 2011
Minus / Negativ
-13 ori -14...ce mai contează?! Suntem atât de obijnuiț cu minusurile, ni se transmit constant pe toate canalele, așa încât aceste temperaturi ( foarte scăzute ptr. orașul nost' ) nu ne mai șochează. Le vedem constant pe termometru, ni se prognozează de către Busu...așa și? Putem face ceva în sensul ăsta sau nu?! Păăăăi, nu prea. Așa că stăm să treacă. E destul de funny cum la fel stăm și în alte împrejurări să se întâmple acel ceva despre care ni s-a spus că va ăbtâmpla dar chiar nu avem ce face ca să-i schimbăm soarta. Așa e și cu țara, dacă îmi permiți. Merge cum merge. Bine / rău, nu stăm acum să catalogăm. Observăm doar că orice am face, nu influențează cu nimic. Absolut nimic. Lucrurile, poate mi se pare mie, au fost reglementate înainte să ne prindem noi, orice implicare de-a noastră ne-având nici o legătură cu ceea ce se va întâmpla pe viitor. E drept că mai avem uneori impresia că putem face ceva, ne dăm peste cap, ne stressăm, încercăm, totul ca ajunși la finalitatea avțiunilor să ne trezim eXact în aceeași postură ca la început. Dar, sigur, vom avea tot timpul sentimentul că nu am stat degeaba. Corect, însă rezultatul final mi se pare că e fiX același. Ori, dacă ne concentram spre alteuri, în tot acest timp, pot să gândesc, măcar nu mai pierdeam niște nervi în +.
Așa văd acum lucrurile, poate realitatea nu e chiar așa, însă vremea se potrivește perfect cu ceea ce auzim sau vedem în jurul nostru. La fel ca și temperaturile, bugetele sunt pe minus, leul la fel, job-urile la fel, banii încasați la fel...deci cam totul e prea pe minus la început de 2011. Unde mai pui căCriza (intenționat scris așa) continuă să fie un bun motiv pentru a fi eXclus din rândurile colectivului în care încă te mai afli.
După cum credeam și mai demult...Nobody needs artists anymore, vorba aia pur românească revine în forță ”Dacă mere și-așa...” Ori, de cel puțin 20 de ani, asta a fost singura constantă la noi. Acum s-a ridicat la gradul de normalitate. Pentru că excel-ul nu contorizeaza și nu va contoriza niciodata CUM realizezi ceva, ci în căsuța respectivă va conta doar CÂT ai făcut. Și dacă dă cu minus nu e bine.
Așa văd acum lucrurile, poate realitatea nu e chiar așa, însă vremea se potrivește perfect cu ceea ce auzim sau vedem în jurul nostru. La fel ca și temperaturile, bugetele sunt pe minus, leul la fel, job-urile la fel, banii încasați la fel...deci cam totul e prea pe minus la început de 2011. Unde mai pui căCriza (intenționat scris așa) continuă să fie un bun motiv pentru a fi eXclus din rândurile colectivului în care încă te mai afli.
După cum credeam și mai demult...Nobody needs artists anymore, vorba aia pur românească revine în forță ”Dacă mere și-așa...” Ori, de cel puțin 20 de ani, asta a fost singura constantă la noi. Acum s-a ridicat la gradul de normalitate. Pentru că excel-ul nu contorizeaza și nu va contoriza niciodata CUM realizezi ceva, ci în căsuța respectivă va conta doar CÂT ai făcut. Și dacă dă cu minus nu e bine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
