Câțiva ani

...pe care cred că i-am pierdut pe undeva, fac acum diferența. Altfel nu îmi pot explica anumite situații schimbate cu totul, față de aceleași situații, dar pe care le (kind of, măcar) cunoșteam și le acceptam sau nu cum erau ele. Nu vreau să fac din nou o dezbatere despre acceptare sau negare, mă leg de treburile astea minore care nu îmi mai sunt la îndemână. Mai ziceam și de întrebarea aia aiurea...ce? folosită în tot felul de situații și acceptată de marea majoritate fără nici o problemă, chiar și în acele ridicole situații. Ei, de acolo treburile s-au mai divagat. De aia, poate tot repet asta cu „mai demult”. păi da, pentru că atunci era mai calmă treaba. Și nu mă refer de fiecare dată la trecutul glorios. Nuuu. Vorbesc despre anii 90, în care mai erau lucruri care se întâmplau...normal. Pe atunci contau și alteuri, ca de exemplu să nu îți vină să suni pe acel/acea cineva la 2 minute după ce ai vorbit cu el/ea la telefon. Sau, poate eram mai concentrați pe ce vroiam să spunem. Enfin.
Așa, nu îți venea să pui mâna pe același telefon și să suni la 12 noaptea ori duminica la 3. La fel cum, poate nu îți venea să afli toate acele detalii legate de o simplă groapă din asfalt.
Dar, din dorințele alea care veneau normal - cât mai clar sau mai ușor, am ajus acum să alegem cumva cele mai complicate variante, fără să ne dăm seama de asta, deoarece ne-am oprit la punctul acela că...se poate, avem mai multe variante, avem de unde alege. Păcat că din toate lucrurile astea bune de au căzut peste noi, n u am rămas fideli anumitor crezuri, anumitor chestii care compuneau universul interior și liniștit al fiecăruia, cred că încet dar sigur vom întâmpina ceva probleme. Nu mă întreba de ce fel, că nu știu să îți răspund exact, dar am și neliniștea asta. Dar, după cum ar zice unii...whatever will be will be (vorba cântecului). Sau românescul „om trăi și om vedea”. Mdeah. Și filmul nu se mai termină odată...