...ca sa nu tac

Ce tie nu-ti place altuia nu face. O stii...Ei, cum asa o zicala se baga in seama, pot sa compar cu ideea de ceea ce tie-ti place, fa-i si altuia, nu-i da pace. Logic pana aici? Booon. Tot ce tine in picioare aceste 2 prostioare este termenul place. Care, da si el este trecut cu vederea atat de des, incat nu mai poti fisigur ca X sau Y situatie sau lucru este pe placul tau. Si de aici intervin micile diferente care (la fel, nebagate-n Zeama) isi lasa amprenta tot mai adanc. Gandeste-te putin...cu siguranta iti vei aduce aminte ce iti placea din vremea demult trecuta a tineretii. Sigurantele erau mai des intalnite. Odata cu multele situatii necunoscute carora trebuie sa le faci fata cu brio, sau cu diareea de cuvinte aruncate ikndiferent ca esti ascultat (bagat in seama sau nu) se pierd. Ori, incertitudinea este anotimpul preferat al celor care stiu cum sa te influenteze acolo. Altfel n-ar avea nici cea mai mica sansa, dar adus in postura in care incepi sa te indoiesti, sunt cei care tin fraiele a tot ceea ce te inconjoara. Iar reactiile lor de dupa vin ca si completare a ceea ce s-au definit a fi in tot acest timp cand (sa presupunem) nici ei la randul lor nu s-au prins ca nu mai sunt cine credeau ei ca sunt. Dar sa nu despicam firul in 4 pe acest subiect ca asta e o alta discutie. Imi e urat doar de treaba asta. Atat vroiam sa transmit si sa las undeva scris sa ramana peste timp. Intre cele 2 "vorbe" de inceput, exista o plaja care poate fi leaganul fericit al multora. Percepute asadar ca si extreme comportamentale, al naibii sa fiu daca eu sunt vinovat ca le observ puse in practica foarte des. Atat. Concluzii, pas. Doar observatii desarte. Scuzati deranjul, oricum nu conteaza (a-propos de post-ul anterior) .

Later post:
Suntem eXact ceea cxe am invatat cand eram foarte mici. daca parintii nu te-au obligat sa faci nimic din ceea ce nu-ti placea, sau te intrebau de fiecare data ce vrei, cum vrei, daca vrei, devine foarte greu la anii astia nedefiniti (nici tineresti, nici batraniciosi) sa te intorci la actiunile copilariei altora, care presupun includeau termenul trebuie mult mai des. Si fiind prins in aceasta intoarcere la vremuri copilaresti ma intreb care este diferenta? Acum, ajuns la o anumita varsta cu responsabilitati trebuie sa mergi la serviciu, trebuie sa platesti facturi, trebuie sa....iar in clipele acelea RARE cand vrei sa te bucuri de o oarecare liniste, afli ca trebuie sa.....si sa si zambesti. Deci...... "Vorbesti si tu ca sa nu taci" imi spunea o doamna in varsta mai demult.

E....mai multi

Tot ziceam despre faza cu low level si mi-am dat seama ca din ideea mea de a face chiar un jingle cantat pe tema respectiva, in care vocea sa cante plina de emotie puternica cele 2 cuvinte, s-au inspirat si tlii la randul lor. Ma bucur astazi sa mai zic din suflet un La Multi Ani, pentru 84 de data asta, din care aproape 30 nam avut si eu bucuria sa-i colorez. Ei, comparativ cu vremurile de (mult) atunci, acum, in noua realitate, tot din discutii realizata concluzia, "e" tot mai multi care n-au nici o legatura cu viata si regulile ei omenesti. m-am intalnit cu un fost coleg de televiziune, pe cand antenele tronau pe cladirea numita pe atunci Bulevard, pe care l-am intrebat sincer cum ii mai merge. Mi-a raspuns ca a fost grea adaptarea catre noul job, dar ca face face mai mult decat fata. M-am prins imediat ca este un tip caruia, chiar daca nu i-a fost uisor, a reudit sa schimbe ceea ce facea zilnic cu un alt domeniu, unde mai este si apreciat pentru ceea ce face, Partea de final de propozitie vine din cauza ca cei aflati pe scaunele cele mai comode din institutie nu vorbesc romaneste, iar la ei chiar se apreciaza oamenii (cred), comparativ cu noul "la noi" unde daca te vad mai rasarit iti baga pe gat alte 10 mii de lucruri ca tot e criza. Asta a fost o paranteza. Asdar, revenind. Omul nostru si-a dat silinta sa invete si altceva, cu totul nou pentru el, fiindca asa a si trebuit dar a si vrut la randul lui asta, pentru a putea fi nu doar un agajat intr-o balta cu alti 5mii. Ei, in noua oranduire ziceam, tot mai multi "e" printre noi si nu "are" treaba cu nimic. De la cum sa vorbesti, pana la cum sa traiesti. Sigur, in tinerete n-au avut nervi sa isi ascukte parintii, daca asta presupunea ca ei parintii sa impartaseasca lucruri cu cei mici, sau poate nici parintii nu mai aveau timp/nervi sa invete nimicul pe care ei l-au trait din cauza vremurilor foarte agitate. Nu sunt sigur de nici una din variante si nici nu vreau sa fac eu pe desteptul, insa nici nu pot sa nu observ ca "este"tot mai multi. Tieneretea este anotimpul - daca vrei - care te cizeleaza dupa cei 7 ani de-acasa care au insemnat prima formare a ta ca om. Ei, daca din primele fire ale tineretii ai folosit destul de des expresia :"Si ce-i daca?!" sau "Vedem noi..."rezultatul a tot ceea ce ai facut pana la punctul cand te trezesti cu sentimentul ca nu mai esti la inceput nu are cum sa iti dea nici o certitudine. Si imi permit sa fac si o poveste - sigur intr-o lume utopica - cand acest X (fara gen, nume sau varsta) se trezeste cu sentimentul ca parca n-are chef de nimic. Mai leneveste 1 minut sau 2, convins de faptul ca oricum si-a pus ceasul desteptator la o ora mult mai matinala decatg trebuia (sa fie cu marja). Se scoala apoi din pat, dar parca o jena simte la ridicare. Marog isi zice si nu baga-n seama, merge la toaleta, se apala pe fata, se uita-n oglinda prelung, ridica o spranceana si iese grabit sa isi pregateasca cafeaua. Da drumul la ceva galagie (fie tv sau radio, sa simta ca nu mai dormiteaza). Cafeaua e gata, se-aseaza la masa, soarbe o gura si se gandeste ca e destul de urat afara. In acelasi moment aude ca din cauza crizei se prognozeaza ca 3000 de angajati din domeniul lui/ei sa fie "pusi pe liber" anul acesta. Ofteaza scurt cu gandul ca lui/ei nu i se poate intampla. Doar "o persoana ca a lui/ei este de nevoie" isi spune in gand. Minutelke trec, dare oricum nu-si face probleme, ca doar "ce-are daca ajunge 2 minute mai tarziu?!". Mai soarbe-o gura din cafeaua pe terminate si se imbraca inceeeet si-o porneste la servici. Pe drum isi aminteste ca trebuia sa faca ceva astazi, sa plateasca ceva, sa...."da'ce-are daca acum nu-mi pot aminti?! Mai vad eu cand ajung acasa " isi spune si intra pe poarta companiei. La job e o zi din aceea unde toata lumea vrea ceva cu tine ACUM, stress-ul si zgomotul telefoanelor sunt la cote ce nu pot fi redate in cuvinte. Asa continua pana la finalul programului. Intors/intoarsa acasa, descuie si observa ca nu e curent. Se dezbraca incet si se-aseaza la masa sa se calmeze "vedem noi de ce nu mere curentu'. Sigur l-or luat astia. Ce zi am avut...ufff... ce bine c-am ajuns acasa" Ramane asa 2 minute pana aude ceva picurand. Deschide ochii si se uita spre calorifer, "Nuu, n-are cum" isi spune hotarat. "Nu-i asta, stiam eu". Da fuga la bucatarie, unde de sub frigider o balta se scurgea usor... Ii pica fisa "Curentul" Asta era ceea ce trebuia sa-si aminteasca. Pune mana pe o carpa si se-apuca sa faca curat. S-a facut tarziu si ceea ce s-a mai putut salva din frigider au fost 3 felii de branza topita si-o bucata de halva.......In linistea lasata isi trage sufletul suna telefonul. Primeste o invitatie sa iasa in oras. Se-mbraca si-o intinde cat ai clipi."Ce bine ca au sunat, e asa urat fara curent."
E ora 3 fara unsfert, ajunge-acasa si de-abia asteapta sa se-arunce-n pat:"a fost o seara lungaaa". Maine, o va lua de la inceput. [...] E ora 12:45 si-un gand o/il strabate. Era ceva ce trebuia sa faca.....dar ce?!....."Ajung acasa si vad io, sigur imi voi aminti..."
____________

Schimbari

Odata cu noul sistem de operare uite, pot sa scriu din nou. Imi este mai greu cu diacriticele dar cele din urma vor fi cele dintai la urma urmei. Despre schimbari as vrea sa scriu 2, 3 cuvinte mai jos, nu de alta da'mi se pare ca trecem prin ele tot mai tare si tot mai des. Ceea ce - guess what?! - imi este chiar pe plac si mai mult decat atat. Am tot auzit de lucruri rele, cred ca ele se intampla mai des, cred ca criza inca isi mai pune amprenta peste noi, dar mai cred ca se vor ivi si lucruri de bine. La radio, mi-am si compus interventia de final (pe care sper s-o folosesc muuult mai incolo), dar daca apele se vor misca intr-acolo, macar o am pregatita gata sa fie difuzata. Revin, tot cred ca lucruri bune se vor arata anu'asta. Am eu feeling-ul asta. Astept ca acel ceva sa ti se arate si tie, oricat de mic si neinsemnat ar fi. Iar daca va fi, incearca sa il bagi ikn seama. Poate acela va fi motivul unui nou inceput. Unul mai "clean", asa cum ti l-ai inchipuit ca va arata atunci cand te priveai in oglinda si-ti imaginai viitorul, termen care, la varsta aia, prea frageda, suna asaaaa ca si un cuvant care nu iti spunea prea multe dar care sigur avea o incarcatura grava oridecate ori il pronuntai mai accentuat. De multe m-am mai prins odata cu trecerea zilelor, ca de exemplu faptul ca oamenii se aseamana foarte mult cu ceea ce iubesc. Sunt dintr-aceia care se simt atrasi de pisici si se poarta ca si ele, la fel iubitorii de caini sunt mai "cainosi". Asta nu inseamna ca le imprumuta fatis comportamentul ci este ceva in comportamentul si gandirea sau mai bine zis modul de a privi viata in fiecare dintre cele 2 categorii diferite. M-am mai prins ca nu ma exprim eXact, cu toate ca cunosc un tip - prieten bun care si are o companie cu aceeasi titulatura....Deh. Viata. Si a-pro-pos de ea, sa nu uitam acel ceva. Acel ceva care ne face sa fim diferiti de "toata lumea" de care se tot vorbeste pe toate canalele. Si asta presupune...umanitatea. Sentimentele care ne conduc si care ne indruma sa... sau sa nu...whatever (vorba aia)'. Si ca sa fiu concis, revin la finalul deja produs in studiourile marete, care seamana tare de tot cu asta:

Seamana mult povestea, pentru ca si eu visam ca viata mea sa fie ca cea prezentata intr-un serial de cand eram mai tanar :

E 2010, si lucrurile s-au legat altfel, insa am putut sa zic ceea ce am simtit, cand am simtit si sa ma auda toata lumea. Ceea ce sper, a contat acolo undeva, macar pentru cineva. Asa ca MULTUMESC Sibiu, oriunde te-ai afla.

Reloaded

Postare de cativa ani, aceeasi realitate. Nu s-a schimbat nimic. ABSOLUT nimic.

Aşa că...reiau :
Zâmbete largi (Articol 7 Seri-13 Feb)
Zâmbete largi.
De data asta n-am să mai aberez ca deobicei, ba dimpotrivă, mă voi axa pe unul dintre subiectele foarte prinse în real sau cotidian. Zâmbetele lergi. Le vezi zi de zi, le împărtăşeşti cu cei mai apropiaţi mai des, ele există ca parte integrantă a vieţii fiecăruia dintre noi. Sunt acele momente care îţi dau liniştea sufletească, uneori sentimentul că ai făcut bine, etc. Odată cu criza însă, colegii de birou nu mai sunt atât de drăguţi cum erau odată, şoferii sunt şi ei agitaţi, familia îţi împărtăşeşte probleme tot mai des – parcă – apărute din cauza lipsei banilor. Zâmbetele şi mai ales sentimentul provocat de acestea, folosite mai demult cu drag, dispar încet încet dar sigur din cotidian. Prostia mea este, poate că le bag în seamă (aceste lucruri), în loc să mă chinui să fac în aşa fel încât lumea să fie mai fericită să mă întâlnească. Ei bine, poate că există un sâmbure de adevăr în această simplă concluzie, însă îmi place uneori să fac şi eu lucruri care mă bucură. Să zâmbesc mai mult, măcar în sinea mea. Îmi place aşadar să mă concentrez pe acele lucruri care îmi fac plăcere, care mă interesează în plan personal de această dată. Să nu mă gândesc că ceea ce fac e catalogat şi poate amendat, pur şi simplu să mă concentrez asupra unui lucru, să îi simt aroma, să îl disec şi să trag concluziile, astfel încât rezultatul acţiunilor mele să mă fericească cât mai repede. Tare îmi place de acei oameni care din varii motive nu înţeleg diferenţa asta. Să îţi permiţi să faci ce vrei, atunci când vrei, iar rezultatul să îţi fie şi favorabil este o mare chestie. Marea majoritate, în care m-au inclus ai mei, tot de la ei am învăţat demult tare, se gândeşte şi la cei din imediata apropiere, la dorinţele lor, la visele lor şi îi ajută dacă li-s dragi, tocmai din acest motiv. Din drag. Acum însă, afară este criză, ori dacă nu suntem şi noi crizaţi, n+am făcut nimic. Trece fără să ne dăm seama. Ori cum românului îi place să fie în centru atenţiei, normal că este mai crizat ca deobicei, la servici e mai acru cu colegii, puţin îl interesează de ce cred alţii pentru că el (românul) este cel care îşi trăieşte viaţa aşa cum vrea, cu cine vrea şi când vrea. Să fie clar. Fără zâmbete deşarte. Acestea sunt folosite de altă categorie care procedează la fel ca cea mai sus amintită dar care nu crede că e aşa. Argumentul lor? Fiecare om este diferit.
Am plecat de la zâmbete şi iar am ajuns la oameni. Oameni, în acest moment al vieţii mele, prea deştepţi şi (sau) hotărâţi pentru mine.

Alteuri reale

După cum spune şi titlul alteuri intră în lumea cât se poate de reală, face o incursiune în realităţile de care ne lovim zilnic şi care până la urma urmei sunt CELE care ne influenţează viaţa. De ce, sigur este o întrebare cât se poate de normală. Păi pentru că tot vorbind aici de lucrurile frumoase ale vieţii, care credeam că au o importanţă destul de mare pentru fiecare, vine realitatea "zilelor noastre", cică 2010 să îmi demonstreze că nu este aşa deloc. OK, nimeni nu mai apreciază nimic, asta am observat şi chiar am accentuat şi în rânduri mai demult, însă concluzia la care am ajuns în aceste zile chiar nu-mi place deloc. Povestea începe de la motivaţia unor oameni la dorinţa lor de a scăpa de...aici. "Indiferent ce este acolo, scăpăm de ceea ce ave aici". Şi i-am întrebat, dar ce este aici aşa de rău,până la urma urmei, că lucrurile se tot schimbă şi...cumva pe lângă toate relele sunt şi multe aspecte îmbucurătoare. Răspunsul a venit scurt." Chestiile astea, care te fac să îţi doreşti să nu mai fii aici." Nu este acel ceva care te îndeamnă, este mai degrabă un cumul de factori. De la nesimţirea celui mai de jos angajat, până la cel mai înalt grad, de la gropile mereu prezente oriunde în drumurile noastre, impozitele care oricât ar fi de schimbate sau eliminate, tot ajung să îţi doreşti să pui lacătul, programul de lucru pe care angajatorii nu îl respectă, nesiguranţa zilei de mâine, neschimbarea de ani şi ani şi ani.....şi ani.... Recunosc că până nu demult nu pricepeam la ce se tot referă mai eXact, dar muşcând mai adânc din subiectul cu pricina le dau dreptate şi mă doare că trebuie să mă despart de ei din cauza...realităţilor de la noi. Aici AM o problemă. Dacă era oricare alt motiv - lipsa banilor, dorinţa de un trai mai bun - reuşeam cumva să înţeleg. M-am mai întâlnit cu cazuri şi am înţeles că nu aveau nici o şansă să....ceva (nici nu amintesc termenul realizeze, că nu se putea începe nimic în cazurile respective). Deci, cumva m-am împăcat cu ideea, ba chiar m-am bucurat când am primit un semn de departe care-mi transmitea cu zâmbet larg că totul este foarte bine acolo. Dar acest caz, în care oamenii renunţă pentru cu totul alte motive - în care au dreptate - mă face să mă simt neajutorat şi puţin crispat. Crispat în privinţa viitorului, în care, probabil oameni de calitate cu greu se vor mai găsi. Toţi au fost nevoiţi să aleagă alt viitor. Altundeva. Cela mai natural şi simplu îmi este să înjur sistemul, politica...şi la ce m-ajută? Ce pot eu face ca săăă....nimic. Şi cum nici de către cei care au puterea să facă nu se face, îmi e teamă să nu ajungem tot mai mulţi la concluzia prietenilor mei. Înainte de 89 era cam aceeaşi situaţie din acest păunct de vedere. Sistemul era cel urât de toată lumea. Pentru că acel sistem nu îţi oferea nimic. Şi nici nu puteai pleca. Ei, acum sistemul zice-se că s-a schimbat. Avem de toate şi putem şi pleca. Dar din anii 90, de când cei care ajunşi la rândul lor la o vârstă au ales să plece, pentru că asta şi-au dorit de-o viaţă sub comunism, au trecut 20 de ani. Şi? Păăăăăi, tot acolo suntem, ne-am bucurat la vârste choar fragede de noua libertate şi preţuind-o ne-am chinuit la rândul nostru să facem ceva cu ea. Poate şi din dorinţa de a demonstra că nu ne-am născut degeaba. Poate. Iar acum, în 2010, avem posibilitatea de a renunţa, de a pleca, comparativ cu înainte când nu se putea. Şi după 20 de ani de viaţă, ajunşi la maturitate tot se duc, pentru că în ăştia 20 de ani "basicly" nu s-a schimbat nimic. Aveau taxi o melodie cu ...prostia la putere în tinereţile noastre, ei iată că e aievea. Sistemul face de aşa natură la noi, încât cel mai...low level să ajungă cumva deasupra multora care, poate, ar merita. Aşa e la noi...aşa e la noi. Şi asta din păcate, nici cu trecerea generaţiilor nu se va schimba. Pentru că de atâţia ani de la nivelul X de unde am intrat în rând cu lumea, am tot scăzut, ne-luându-ne 1 secundă în plus să apreciem, să ne bucurăm de ceea ce avem, săăă... Păcat, ce să mai zic?! Păcat. Asta e realitatea.