Alteuri reale

După cum spune şi titlul alteuri intră în lumea cât se poate de reală, face o incursiune în realităţile de care ne lovim zilnic şi care până la urma urmei sunt CELE care ne influenţează viaţa. De ce, sigur este o întrebare cât se poate de normală. Păi pentru că tot vorbind aici de lucrurile frumoase ale vieţii, care credeam că au o importanţă destul de mare pentru fiecare, vine realitatea "zilelor noastre", cică 2010 să îmi demonstreze că nu este aşa deloc. OK, nimeni nu mai apreciază nimic, asta am observat şi chiar am accentuat şi în rânduri mai demult, însă concluzia la care am ajuns în aceste zile chiar nu-mi place deloc. Povestea începe de la motivaţia unor oameni la dorinţa lor de a scăpa de...aici. "Indiferent ce este acolo, scăpăm de ceea ce ave aici". Şi i-am întrebat, dar ce este aici aşa de rău,până la urma urmei, că lucrurile se tot schimbă şi...cumva pe lângă toate relele sunt şi multe aspecte îmbucurătoare. Răspunsul a venit scurt." Chestiile astea, care te fac să îţi doreşti să nu mai fii aici." Nu este acel ceva care te îndeamnă, este mai degrabă un cumul de factori. De la nesimţirea celui mai de jos angajat, până la cel mai înalt grad, de la gropile mereu prezente oriunde în drumurile noastre, impozitele care oricât ar fi de schimbate sau eliminate, tot ajung să îţi doreşti să pui lacătul, programul de lucru pe care angajatorii nu îl respectă, nesiguranţa zilei de mâine, neschimbarea de ani şi ani şi ani.....şi ani.... Recunosc că până nu demult nu pricepeam la ce se tot referă mai eXact, dar muşcând mai adânc din subiectul cu pricina le dau dreptate şi mă doare că trebuie să mă despart de ei din cauza...realităţilor de la noi. Aici AM o problemă. Dacă era oricare alt motiv - lipsa banilor, dorinţa de un trai mai bun - reuşeam cumva să înţeleg. M-am mai întâlnit cu cazuri şi am înţeles că nu aveau nici o şansă să....ceva (nici nu amintesc termenul realizeze, că nu se putea începe nimic în cazurile respective). Deci, cumva m-am împăcat cu ideea, ba chiar m-am bucurat când am primit un semn de departe care-mi transmitea cu zâmbet larg că totul este foarte bine acolo. Dar acest caz, în care oamenii renunţă pentru cu totul alte motive - în care au dreptate - mă face să mă simt neajutorat şi puţin crispat. Crispat în privinţa viitorului, în care, probabil oameni de calitate cu greu se vor mai găsi. Toţi au fost nevoiţi să aleagă alt viitor. Altundeva. Cela mai natural şi simplu îmi este să înjur sistemul, politica...şi la ce m-ajută? Ce pot eu face ca săăă....nimic. Şi cum nici de către cei care au puterea să facă nu se face, îmi e teamă să nu ajungem tot mai mulţi la concluzia prietenilor mei. Înainte de 89 era cam aceeaşi situaţie din acest păunct de vedere. Sistemul era cel urât de toată lumea. Pentru că acel sistem nu îţi oferea nimic. Şi nici nu puteai pleca. Ei, acum sistemul zice-se că s-a schimbat. Avem de toate şi putem şi pleca. Dar din anii 90, de când cei care ajunşi la rândul lor la o vârstă au ales să plece, pentru că asta şi-au dorit de-o viaţă sub comunism, au trecut 20 de ani. Şi? Păăăăăi, tot acolo suntem, ne-am bucurat la vârste choar fragede de noua libertate şi preţuind-o ne-am chinuit la rândul nostru să facem ceva cu ea. Poate şi din dorinţa de a demonstra că nu ne-am născut degeaba. Poate. Iar acum, în 2010, avem posibilitatea de a renunţa, de a pleca, comparativ cu înainte când nu se putea. Şi după 20 de ani de viaţă, ajunşi la maturitate tot se duc, pentru că în ăştia 20 de ani "basicly" nu s-a schimbat nimic. Aveau taxi o melodie cu ...prostia la putere în tinereţile noastre, ei iată că e aievea. Sistemul face de aşa natură la noi, încât cel mai...low level să ajungă cumva deasupra multora care, poate, ar merita. Aşa e la noi...aşa e la noi. Şi asta din păcate, nici cu trecerea generaţiilor nu se va schimba. Pentru că de atâţia ani de la nivelul X de unde am intrat în rând cu lumea, am tot scăzut, ne-luându-ne 1 secundă în plus să apreciem, să ne bucurăm de ceea ce avem, săăă... Păcat, ce să mai zic?! Păcat. Asta e realitatea.

Flori de gheaţă

Afară-i frig şi-omătul scârţâie
Sub tălpile mele uşoare
E un tablou rupt parcă dintr-un basm
O amintire...oare?

Este foarte greu să pui pe "noua"hârtie eXact ce simţi în anumite momente. Şi-mi amintesc că mai demult nu era aşa. Lucrurile s-au schimbat, timpul alunecă altfel, totul are altă importanţă, iar momentele dedicate pentru a mai simţi...(ca să rimeze) au maaaare toleranţă. Stăteam ăntr-o discuţie cu cineva mai de demult decât mine să savurez fiecare frame din filmul întâmplării pe care el a trăit-o şi încerca să mi-o redea în vorbe. Apoi, căzând mai mult pe gânduri m-a lovit. Nu mai stăm cu noi înşine. Viaţa ne poartă într-o mie şi una de situaţii, "treburile" de rezolvat sunt atât de continue, încât nu mai găsim acel moment în care să mai şi simţim. Am cam uitat cum vine asta. Făcând comparaţia cu anii de demult, îmi aduc aminte că termenul era mai des folosit:"-Am simţit că nu se mai putea" sau "-Am simţit atunci că îmi venea să..."ori"-Simţeam că trebuie să fac ceva..." etc. În ziua de azi, dacă spui că simţi ceva eşti privit cu îndoială - asta ca să fiu drăguţ în exprimare - ca să nu zic chiar luat în derâdere de cel de vis-a-vis care, poate, nu a trăit acest sentiment vreodată cu intensitate. Îmi plăcea de fiecare dată când auzeam "Nu putem simţi cu toţii la fel" şi aud asta de zeci de când eram mic, dar mi se pare că e calea prin care cel mai simplu scapi pe cineva dintr-o situaţie care implică termenul mai sus amintit. Sunt de acord. E muuuuult mai simplu să vrei sau să faci decât să îţi iei o secundă în plus şi să simţi DACĂ să vrei sau bunăoară să faci. Ori dacă nici nu cunoşti sentimentul mai clar, ori îţi e teamă să nu-i cazi pradă..."rezultatul e beton" (vorba reclamei). Discuţia e mult mai...foaaaaarte largă şi nu e nici mediul (blog) nici timpul pentru a continua. Nu ştiu ce m-a apucat să intru (again) unde nu-mi fierbe oala. Observat-am doar că astea cu simţitul sunt tot mai departe de noi,fiecare din noi. Şi de aici...tot ce se întâmplă în lumea REALĂ. Excelul guvernează, nimic nu se mai apreciază şi nici nu mai contează dacă eventual rimează.

Ca (acum) 20 de ani... - La Mulţi Ani RADIO -

Am schimbat puţin refrenul, e drept. Şi din cauză că astăzi se împlinesc 20 de ani de la prima emisie a radioului LIBER în România. Ţara asta, unde până atunci ascultam doar fragmente de radio - dacă îmi este permisă interpretarea. Acum 20 de ani, pe 11 Ianuarie, câţiva studenţi îşi puneau visul în practică, în podul unde au legat microfonul la emiţător şi la antenă. Am auzit pe toate radiourile diin ziua de astăzi mesajul şi am rămas la rândul meu impresionat. Adică s-a trecut peste "concurenţa" mult discutată acum ceva ani, sondaje de audienţă, etc. etc. Astăzi a fost o adevărată bucurie. Una de aia sinceră, care cred că era eXact aceeaşi senzaţie care îţi trecea corpul acum 20 de ani. Ţin minte câtă fericire mi-a sugrumat mie glasul cţnd am zis primele cuvinte, acum 15 ani "Buna ziua, este ora cincisprezece". Radioul a crescut în perioada asta, de la acel crâmpei de libertate la prilej de dedicaţii, întreţinător de chefuri, formator de opinii, ajutor în momentele de singurătate, iar mai nou mediu de promovare al muzicii şi al produselor. Îmi aduc aminte cu plăcere de perioada romantică, pe care la rândul meu, am avut ocazia să o mai prind. Erau vremurile când, dacă greşeai melodia promovată suna telefonul şi erai mustrat de la capătul celălalt al firului. Era perioada când vecina de bancă era emoţionată că i s-a auzit numele într-o dedicaţie pe melodia ei preferată. Clipele când trăiam fiecare secundă de intro al melodiei care trebuia "umplut" perfect. In studio colegele de la ştiti şi le scriau cu pixul pe hârtie, iar băiatul de la producţie mixa cele mai proaspete refrene care aveau să devină cel mai nou Hit-mix. Atunci, demult trăiai sentimentul de libertate într-un anumit fel. Aveai un microfon în faţă şi ridicai calea pe mixer. Indiferent că vroiai să vorbeşti sau să cânţi peste Antract "Dacăăăă pleci, te roooog uuucideeeemăăăăă". Erau începuturile. Fără reguli impuse, fără probleme în orele ălea cât erai pe miXer. Doar....un sentiment aparte, pe care trăindu-l, încercai să găseşti cuvintele adecvate pentru a-l transmite pe unde. Şi toate astea din respect şi dragoste pentru cel care te asculta la capătul celălalt, cine ştie pe unde?! Indiferent că era o mamă la servici, o bunică, un tânăr licean în aşteptarea melodiei lui favorite sau un pisoi care tolănit lângă aparatul de radio îsi recunoştea mieunţnd vocea stăpânului. Au fost vremuri faine care au însemnat ceva. Nu au trecut degeaba. Am auzit ceea ce alţii auzeau de zeci de ani, am spus tot ce am vrut să spunem, am învăţat toate regulile de la dicţie până la inserturile publicitare şi am crescut. Au trecut două...zeci de ani de atunci - nici nu-mi vine să cred - şi amintirile sunt încă puternice. A fost fain. Nuuuu. A fost şi visul îndeplinit unui biet puşti care se uita nelipsit în fiecare seară la "Midnight Caller"... Mulţumesc Sibiu and "Good night America...wherever you are..." mike off air

20.10

Multe s-au întâmplat anul trecut. Printre ele şi bune dar foarte , foarte multe rele. Printre ele am reuşit în schimb să păstrăm sufletul. Sentimentele, dar mai ales să transmitem ceea ce am vrut ăn aşa fel ăncât să se simtă. Bine ai intrat în 2010. Suna ăntr-un fel anul ăsta de la vârsta copilăriei. Acum suntem ăn el şi arcă şi-a pierdut din magie. Să fim mai optimişti anul ăsta şi să arătăm treaba asta.
La Muuuuuulţi Ani

me - La Multi Ani
Asculta mai multe audio Diverse

Something old, something new... something blue

A-pro-pos de (ma refer la) postarea de mai jos, in care nu gaseam răspunsul la întrebare. Mulţumesc că mi l-ai spus. (Asta a fost gluma). Dar ascultând tot mai mult melodia, trăind-o, mi-am adus aminte de bunica mea. Bucuria din suflet o împărtăşesc cu tine, pentru că sunt dintre puţinii care au fericirea să spună "am participat la ziua bunicii mele". Cei 87 de ani cred că nu se mai ascund. La ultimii 30 am participat şi eu. Îmi aduc aminte şi acum de anii copilăriei, unde în zilele geroase ca cea de afară eu mă găseam în sânul familiei ânconjurat de loinişte şi o atmosferă cu care nu m-am mai întâlnitg de atunci. Se spune că fiecare suflet are ceva de împărtăşit, dar un suflet mai cald eu încă nu am întâlnit. De aceea şi acum şi întotdeauna, fiindcă aşa am fost crescut încă din fragedă pruncie, am să văd altfel lumea în care îmi port paşii. Pentru că dacă în 99% din timp se calculează fiecare gest,cuvânt,reacţie, etc, eu prefer să simt. Săăă simt. Punct. Fiecare simte într-o mie de feluri, dar eu am fost încredinţat să fiu altfel. Acum m-am prins de unde vine asta. De la tot ce a făcut "mama mare" (nagz mama). So, this is mz legacy...şi uneori observ că sunt şi iubit pentru asta - să împart mai departe ce am învăţat. Tuturor celor care NU au nici o treabă în a-i deranja pe ăştia ca mine, în liniştea noastră. Koszonom szepen nagy. Nagyon szeretlek. Kerem szepen, meg maragi itten velem.(de vorbit mă descurc, de scris...pas)

Iubesc?

Tot spun te iubesc în ultima perioadă, dar ceea ce simt şi vreau să transmit se traduce prin următorul mesaj:


Se poate traduce asta într-un atât de banal "te iubesc"? Sărbători fericite tuturor şi să fim altfel în 2010. Mult mai altfel. În bine, evident. Ne întâlnim la anu'

P.S. Varianta alternativă:

Live your life, be free !