Iepurașul de Paști să vă aducă liniște și bucurii

Potriveala

A-nceput de ieri să cadă...
Cîte-un strop. Mi-am permis să schimb viersu'pentru a-l potrivi cu vremea de afară. Despre potriviri aș scrie 2, 3 cuvinte, nu de alta dar m-am mai prins de o treabă ce se tot întâmplă de - kind of - prea mult timp. Și îmi permit să o cataloghez fix așa. Potriveala. Ce mie mi se potrivește nu este neapărat ceea ce mi-am dorit, ori ceea ce mi se potrivește ca și stil vestimentar nu este deloc pe gustul meu, dar fiindcă mi se potrivește, îmbrac fără nici un fel de problemă. Aceste două exemple de care m-am folosit nu au nici o legătură cu viețile/realitățile noastre, dar ele cu siguranță se pot întâlni în alte cercuri/situații pe globul ăsta mare. În ceea ce am observat eu, potriveala este altfel înțeleasă. Mai repede ca "așa și?" Adică stau la ceva distanță de familie/prieteni/oameni dragi fiindcă mi se potrivește. Nu îmi bat capul cu idei de-alea gen cum ar fi să fiu mai aproape de anumite lucruri care contează. Neah. Mi se potrivește și punct. De câte ori am drum înspre cei enumerați mai devreme, facem de comun acord să ne potrivim la un pahar de vorbă (în programul nostru foarte agitat...evident).
Asta dădea bine din punctl meu de vedere în filme, acele filme pe care le vedeam cu ochi adolescentini și în care eram mai interesat de alteuri, decât de astfel de situații prezentate acolo, pentru că vârsta mea era destul de necoaptă. Realitățile crizate ale ultimilor ani însă, observ că au și ele un cuvânt în toată potriveala asta. Adică, fără a ne da seama, cred, sau sper, suntem puși în tot felul de situații cu care nu am prea avut ocazia să ne întâlnim și mai demult, unu la mână pentru că ai noștri (părinți) au avut parte de vremuri foarte închise și doi că acum este momentul în care noi creștem și am ajuns să mai apreciem și conținutul, pe lângă ambalajul prezentat în tot mai multe situații. Potriveala asta de care m-am prins, observ că este văzută atât de altfel poate și din cauza acelor limitări despre care am tot auzit în trecut, dar la fel de bine și din cauza faptului că nu mai prea sunt dorințe adevărate. Boom-ul tehnologic însă e de partea celor care nu au o problemă (NICI) cu potriveala (pe lângă multe altele cu care nu au o problemă). Dar ăsta e alt subiect...cu altă ocazie, însă ce vreau să spun este că diferența este următoare:
Oricât de mult ne-am potrivi ceasurile, o poveste transmisă pe mail/mess ori skype nu se compară cu o poveste la masă ca să nu mai zic de un grătar, că tot vine vara.
So, concluzia care-mi vine acum în minte este că potriveala este mult mai puțin importantă comparativ cu acele alteuri care ne fac să ne bucurăm de viață. Că suntem puțini, ok, dar suntem aici cu toții, că nu putem să...(fiecare completează ce anume) ok, dar nici nu avem nevoie de mai mult.
Valorile s-au schimbat. Importanța alteurilor la fel. Speranța moare ultima, poate reușim să ne potrivim iar la un moment dat pe aceeași undă. Sau măcar în jurul ei ;)

( )

Între paranteze am pus ca și ”titlu” acestei postări, pentru că...nu am găsit nici un titlu. Bineînțeles că articolele pe care le-am scris cu anii ăia mulți în urmă vor continua să fie postate, dar acum am chef de altceva. Atât de real. De 2012. Pentru că stăteam în fața laptop-ului la ora asta eu cu mine. Astazi. Să mă simt bine. Eu cu mine. Fără nimic altceva. E...liniște și mai am timp și chef să las asta scris aici undeva, cu toată certitudinea că oricum nu va conta. Dar astăzi...mi-am răpit din toată agitația aceste câteva minte pentru mine. În tot egoismul. Acum mă gândesc la vremurile copilăriei, animate de cea de care ne amintim și acum. La fix un an de zile. Acum stau să îmi amintesc de lucruri și oameni frumoase și frumoși. Acum, stau doar cu mine. Și e bine. Bineînțeles că tot ce las aici scris se poate interpreta într-o mie și una de feluri, dar nici că-mi pasă. Afară s-a-ntunericat, picurii de ploaia și ei au stat...e seară... Cred că aș putea face și următorul lucru: să las doar puncte de suspensie......................................................................................... așa .......................................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................................
Dar s-ar putea să nu mai înțeleg eu nimic din toate astea când îmi voi reciti gândurile peste ani și ani și ani...
Nu-i tragic nimic, dar lucrurile care contează pentru fiecare în parte sunt atât de fragileși atât de nebăgate în seamă uneori, încât tot ce pot spune este că-i...păcat. Viața merge mai departe, românii au talent, se apropie campania electorală, nu trece zi fără un breaking news, tot de criză ne lovim că e cea mai bună scuză, euro crește, dolarul scade, incertitudinea e noua siguranță și eu mă repet :Eagles - hole in the world

Asculta mai multe audio diverse


szeretlek nagy-mama

Teodor “Fane” Tulpan povesteşte cum este să fii călător în lume

Marţi, 6 martie, alpinistul Fane Tulpan, primul român ce a cucerit Everestul, vine în faţa pasionaţilor de călătorii să îşi povestească întâmplările din timpul celor 16 ani de expediţii pe cele mai înalte vârfuri ale lumii. El va povesti prin imagini şi trăiri cum orice vis poate deveni realitate, chiar dacă pentru a-l realiza eşti nevoit să treci de multe obstacole.

Prin această întâlnire, Teodor Tulpan deschide o serie de evenimente destinate pasionaţilor de călătorii. În fiecare prima zi de marţi din lună, AIOS (Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu) va organiza întâlnirea „Călător în lume”, la TeaSpot Cafe, str. Tribunei nr. 33, începând cu ora 20:00. Întâlnirile au ca scop descoperirea de noi destinaţii de vacanţă şi culturi, la ele fiind aşteptaţi toţi pasionaţii de călătorii şi turism dar şi cei ce viseaza ca într-o zi să trăiască pe propria piele aventurile invitaţilor. Intrarea este liberă.

Teodor „Fane” Tulpan s-a născut în 1971 la Sibiu. A devenit voluntar al Salvamont Sibiu din 1993 iar prima expediţie a avut-o în 1996, la vârsta de 25 de ani, în munţii Pamir. A continuat cu expediţiile în Caucaz (1997, 1998), Tien Shan (1999), Anzi (2003), Everest (2003), K2 (2004), Chopicalqui (2005), Kilimanjaro (2007, 2009), Mont Blanc (2007), Chopta (2008), Star Mountain (2008) iar în 2011 a urcat pe Alaska, după o operaţie la coloană şi o recuperare de lungă durată. Deţine recordul mondial la lansare cu parapanta, la altitudine. El a condus prima expediţie strict sibiană în Caucaz, în 2009.

Teodor Tulpan a fost ales în 2010, dintre peste 200 de personalităţi din toate timpurile, unul dintre cei 10 Mari Sibieni, în urma numărării celor 27.000 de voturi acordate de către sibieni.

vechi dar bun

tot cataloghez anumite lucruri de care la un anumit dat am avut mai multă nevoie și acum nu mai prea sunt. Poanta cu old school, era folosită poate și din această cauzî prea des. Că mă tot întâlnesc cu subiectul, îl iau ca exemplu bun acum: medicamentele
Păi mai demult, dacă aveai gaze, kuai un carbovif. Ei bine, la un moment dat nu s-a mai găsit. La fel, vitamina C fiole. Nu s-a mai găsit și așa mai departe. În schimb și în tot felul de alte domenii, aveam parte de tot felul de „noutăți”. Pe stilul „-AAaa, nu-i de ăla dome'da'ăsta-i mai bun” și oamenii, neștiind sau fiin și dezinteresați credeau, ca să înjure mai târziu că „- Ce țeapă am luat.”
Pentru cei ce nu s-au întâlnit nici în ziu de azi, dar cărora li se va putea oferi varianta, evitați următoarele așa zise branduri (larg cunoscute de către mulți alții) : plima în loc de... sau tot aici pumn. Enfin, nu asta vroiam să zic, ci faptul că anumite chestii care dădeau randament mai demult și cu care ne-am obișnuit la un moment dat au dispărut. Bine că au mai revenit, iar speranța mea este ca să revină tot mai multe, că dacă nu, pot să îmi imaginez că gheața nu se va mai topi cu sare mare, că nu se va mai găsi, la fel aceeași sare mare nu se va mai folosi la moare de varză că „- Ce-i aia moare de varză?”. Sper să nu. Că speranța moare ultima. Și da, sacul de nailon, ca și capacul de plastic de la closet, alunecă pe derdelușul de zăpadă super bine ;)

Uman sau inuman

Tot folosesc în ultima perioadă acest termen - uman - observ tot mai des. Este uman să..., îmi vine să exclam de fiecare dată când aud povești care se termină cu întrebarea aia tare deranjantă „Ce are dacă?” Mai clar, încerc să îmi explic că umanitatea din noi, începe să capete valențe noi - asta ca să fiu drăguț și să nu cataloghez în cu totul alt fel personajele care nu dau nici măcar 2 bani pe anumite subiecte. Adică, e uman să faci ceva, atunci când ninge (că se tot vorbește de acest subiect) nu să stai, cum la fel de uman este să îți pese de anumite situații create. Dacă tot ce poți scoate pe gură este acel „Da'ce-are?” atunci eu zic pas. Diferite situații, învățături, ori experianțe din viață te fac să nu poți fi atât de indiferent. Pe de altă parte, acest bagaj este foaaaaarrrrrte diferit de la caz la caz, așa că nu mă mai mir de nimic. E tot cod portocaliu, sau galbe, sau mov, sau...whatever. De vorbit, tot așa se vorbește fără pauze de respirație. dar de întâmplat, nu se chiar întâmplă ceva mai de bine. Pentru că, câte capete, atâtea păreri...O.L., dar de făcut...cam pas observ la majoritatea celor care, după cum spuneam, de cuvinte aruncate pe gură nu duc lipsă. Și la acel moment dat (imaginat de mine, evident) din viață, ghici cine vor fi cei care se vor întreba de ce e așa?! Tot ei. Acești ei, pe care nu îi pot arăta cu degetul, deoarece ei sunt peste tot. Și mai sus, dar și mai jos, sunt cunoscuți și de-ai tăi, dar și de-ai mei, sunt ăia. Ăia care de vorbit vorbesc, de dat cu părerea își dau, dar o părere formată de-a lungul anilor trecuți, ori a experienței lor nu prea au. Au doar impresia că ei au pus coada și la prună. De aceea îmi permit să folosesc pluralul diferit în acest caz, care li se potrivește la perfecție. Aceștia ESTE cei care NU PRICEPE sau nu vor să vadă că ei ESTE diferiți, în sensul cel mai rău posibil. Enfin. Le urez baftă în toată viața lor, dar la ăștia mai tineri, tot sper că mai pot să se schimbe la un moment dat. Că de mult timp tot aud aia cu speranța moare ultima.

Nimic

" Cum? " Îmi imaginam întrebaarea a cărui răspuns este Da ! Fix aşa. Nimic. Toate discuţiile în care nimeni nu îţi poate furniza un răspuns măcar aproape sigur, inceretitudinea care planează în absolut orice domeniu, toate încep deja să îşi spună cuvântul.
Dacă m-ai întreba acum (acest aum este catalogat ca şi situaţie de fapt, prezent) ce vreau să fac...nu aş putea la rândul meu să îţi spun. Nici măcar ce mi-aş dori din punct de vedere foarte real. Îmi rămâne aia cu sănătatea... însă mai mult...pas. Ce va fi mâine, chiar nu mai ştiu. Dacă voi sta pe acest scaun în acest studio de care nimeni observ că nu mai are nevoie...nu ştiu. Acest nu ştiu tinde să fie noua constantă care, înet, încet, dar sigur macină, fără a ne da seama la rândul nostru ce. Mintea...corpul...răbdarea...nervi...whatever. Cert este că macină. După cum vorbeam şi cu vedeta, incertitudinea este noua siguranţă. Aia de te face să nu mai ai nici o direcţie şi să speri că poate că...
Întrebara mea este simplă însă. Să sper că poate că ...ce? De fapt, care mai sunt speranţele? În afară de alea cu sănătatea..bla bla. Ce mai e cât de cât sigur? Că ne vom trezi şi mâine. Ne vom trezi ca să ce? Enfin.
I love somebody. Atât. Asta e certitudinea mea. De restul fac...fuck...fac sau fuck. Fuck'em all !

. . .

Fără titlu. M-am tot gândit ce ar putea surprinde ceea ce vreau să las aici scris, dar nu am reușit să găsesc acele cuvinte care să surprindă esența a ceea ce va urma. De fapt, această stare, poate veni și din faptul că nu prea știu ce vreau să las scris, mai eXact. Basicly, m-am trezit cu laptop-ul în față și mi-am amintit de alteuri. Fără nici o legătură cu nimic, fără a mă gândi la ceva anume. În minutele astea ce trec, este atât de multă liniște, încât deja mi-a devenit cumva neconfortabilă. Da, da, mai demult o apreciam, însă acum, de ceva vrfeme, parcă e cam apăsătoare. Soarele strălucește, în vecini se bat cuie, ridic privirea și văd că-s 9 grade afară, îmi aduc aminte că suntem totuși în 3 ianuarie și că am ajuns și în 2012. My God. În 2012. Păi, nici nu prea știam cum arată combinația asta luată ca reper în ani când eram mai mic așa. Țin minte că la fel stăteam pe la ora asta uitându-mă în curte și visând cu ochii deschiși când mi-a venit în mainte anul 2000. Bie, pe atunci eram kicsi kicsi rău de tot. De la vârsta aia de doar câțiva ani, anul 2000 mi se părea așaaaa de departe. Ei, uite că am trecut cu 12 ani peste și...nimic. Basicly. Ceea ce mă bucură, că nu au fost atâea schimări aiurea. Ceea ce a fost bine, a rămas kind of, la fel de bine, ceea ce trebuia pe atunci să fac, m-a adus acum să trebuiască să fac în continuare ș.a.m.d. E bine...e soare, poate prea cald într-adevăr (dacă ne luăm după vremea pe care o știam noi) dar e bine. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Altele sunt și vr fi lucrurile importante de făct/rezolvat în viitorul foarte apropiat (că tot rimează). Mdeah... E liniște și ora 3. P.M.

Din alt punct de vedere aceste litere lăsate aici ar putea fi interpretate astfel :
„- Dar ce -ai vrut de fapt să zici?
- Nimic, concret, nu știu...
- Păi atunci de ce-ai scris?
- Nici asta nu știu exact...
- Bine că m-ai ținut aici să-mi pierd vremea degeaba. Grrrr.”