Sport

Despre sport nu pot sa zic ca ma pasioneaza, dar il practic de placere. In schimba tare ma bucura sa vad ca exista generatii mult mai pasionale si mai tinere care imbrtiseaza acest fenomen si devin cei mai cei pe domeniul lor. Prin multa implicare, rabdare si pasiune 100%. Daca u chiar mai mult. Ei insa, sportul observ ca este pe alocuri, mai mult un subiect de comentat decat de practicat. S-a intamplat ce s-a intamplat. Comentariile imediat au inceput sa curga. Fiecare isi dadea cu parerea, ori ca era de acuzat, ori de blamat, indiferent de subiect, ca e vorba de nesimtire, de huliganism, ca ai nostri ca brazii, pe cand ai lor....nu mai conta. Reactia in sine se cataloga. Si evident, ca i orice meci numaidecat s-au format tabere pro si contra. Observ ca SI in acest subiect s-au arat multi care sa isi dea cu parerea din punctul lor de vedere. Si nu am nimic cu ei, insa la fel SI cu aceasta ocazie m-as intreba unde e HO-ul. Ce dinauntrul nostru trebuie sa ne atentioneze cand ar trebui sa comentam si cand sa tacem. Ca la comentarii.....subiecte sa fie, ca de gasit se gasesc sa le si "schiţeze".(am gasit ţ-ul, yeeeee)A fost o paranteza. Revin, ceea ce am castigat demult, mi-e teama ca am descoperit la gust acum, in era foarte www-izata sau mai larg spus tehnologizata. Aici fiecare poate sa zica orice, oricat, oricum despre orice. Insa acel ceva din interior, care te face sa alegi daca si cum sa vorbesti/scrii despre un subiect anume nu mai exista. Pacat. Asa, incet incet ii pierdem pe cei a caror opinie a contat candva,ca avem oportunitatea acum de a ne-o exprima (pe-a noastra), incet incet devenim tot mai destepti in sinea noastra (aka cei cu nasul mult prea sus) si de restul concluziilor (umane) te las, chiar te rog pe tine sa completezi. Chiar si in eventualitatea in care nu te pricepi. Aici si acum fa-ma sa inteleg. De ce este asa de important?! Care-i faza?!

Nimic nou

Gata, acestea au fost cele 5 Vblog-uri creata si produse in studio, in urma prea multor idei care izbucneau pe interior. Asa ca le-am exteriorizat la momentul cu pricina. Si acum aici ai posibilitatea sa le chiar comentezi. Atat mai zic: a se asculta in ordine, pentru a prinde ideea in intregul ei.Am zis gata.

Revenind la oile (sigur, cu certificat European de calitate)...

Nimic nou.

Ceea ce aş vrea să-ţi zic acum nu are legătură cu realităţile care ne înconjoară. Are mai mult legătură cu ceea ce simţim in fiecare zi, poate în fiecare secundă, dar nu aem timpul necesar pentru a ne lua în seamă de fiecare dată. Simt, da...simt, nu mai ştiu ce însă. E ceva pe dinauntrul meu, există ceva ce de mult timp nu şi-a găsit liniştea, alinarea, echilibrul. Ştiu că există, fără să am dovezi concrete, o simt. Simt şi atât. Nu mă interesează că în consecinţă am alte şanse să fiu catalogat mai aşa ori mai altfel, vreau doar să îţi zic că simt. Să mărturisesc asta. Pentru că aşa mi-am clădit, într-un fel viaţa. Mai puţin pe certitudini şi mai mult pe trăiri. Aşa am reuşit să impresionez, la fel am găsit motive să mă las pe mine mai prejos şi să pun pe altcineva în prim plan de fiecare dată, din aceeaşi istorie a trăirilor aveam o linişte sufletească greu de spulberat. Însă cu capul ce îmi stă pe umeri, gândesc. Şi în gândurile mele îşi găsesc argumente pro sau contra o mie de situaţii pe care le-am văzut, sau le-am trăit. Mai demult, pe lângă faptul că ascultam, îmi permiteam să mai dau şi sfaturi într-un fel, celor pe care-i vedeam în aşteptare de unul. Sfaturile erau doar încercări de a exprima ceea ce aş fi făcut eu, cum aş fi reacţionat eu la o vorbă sau alta, dat fiind trecutul şi modul meu un pic mai altfel de a creşte. Am observat însă că şi aici, am fost oprit. Ceea ce am zis, poate neştiind să exprim exact ceea ce gândeam, mi-a fost interpretat ca o altă aberaţie. Ori dacă cel ce vorbeşte cu tine nu are nimic în plus din care ai putea învâţa...corect...parcă te deranjează pe creier când mai şi deschide gura. Observ că defapt lumea nu s-a schimbat. Aşa era demult, însă eu nu am observat-o în toata splendoarea ei decât acum. Iubirea, dragostea, apropierea de cineva se fac într-un anumit fel, ceea ce spui, spui doar dacă o faci manierat, totul are reguli bine împământenite în lumea asta. Ce fraier...eu care credeam că poţi face ce vrei, cum vrei şi cât vrei, atâta timp cât cel de lângă tine e fericit. Hmmm. Nu e aşa. Totul este limitat. Nu mai există bucurie, nu mai există fericire, există doar plăceri sau acceptări. Aşa a fost tot timpul, de aceea oamenii se emoţionează la filmele de dragoste. Pentru că acolo totul este perfect. În viaţa reală nimic nu e, şi chiar dacă ar fi, dacă peste faţa te-ar plezni, ne-venindu-ţi să crezi că e aievea, nu ai nici o reacţie. Nici azi, nici mâine...Şi aşa, totul e bine, în limitele care îţi convin. Eşti mulţumit ori (să mă risc oare?...fericit) cu ceea ce-ai găsit.
E linişte măcar, şi începi să vezi jumătatea plină - cum se zice - a paharului. Îmi place de cei care vor tot timpul câte ceva. Cât timp primesc, se bucură,dar parcă nu pe deplin. Păcat că uneori nu realizează că prin gândurile / acţiunile lor, distrug însăşi esenţa celui care mai demult era...altcineva. Echilibrul lui atît de fragil s-a transformat în altceva. Pentru început se observă în urâţenia fiecărei vorbe aruncată tot mai des.
Eşti primit într-un univers nefamiliar, pe care la început îl accepţi, apoi îl înfrumuseţezi, îl hrăneşti dar în care simţi cum încet te stingi. Cauza nu-i una singură, dar nici nu ştiu care ar fi. Preocupările zilnice ce te distrag, rolurile pe care trebuie să le joci atât de des, influenţa celor ce au impresia că de la o vârstă fragedă au înţeles ce-i bine sau ce-i rău...Nu ştiu. Ce ştiu sigur este că încă mai iubesc. Flacăra mai pâlpâie uşor. Dar fiecare are o agendă proprie. Şi în aceasta, gânduri ca cele scrise-aici nu îşi mai au locul. Viaţa e un şir lung de aşteptări care nu se concretizează aşa cum vrem tot timpul. Poate cu criza asta...