Sunt nebun şi recunosc!
Sunt nebun. Şi dacã la treaba asta te-a încercat un zâmbet în colţul gurii, lasã-mã sã îţi declar cã este o afirmaţie cât se poate de serioasã.
Cum altfel pot sã mã pun în oglindã cu tot ce mã înconjoarã şi cu care univers nu mai raţionez de ceva (mult) timp incoace. Nu mi-am dat seama de starea în care mã aflu decât de curând, poate din cauza prea multor "io nu înţeleg de ce"-uri. N-aş zice cã nu-s chiar copt la minte ci mai degrabã m-aş duce în partea opusã, a nemulţumirii, cu ură cu tot, în partea – dacă vrei a încruntãrii sprâncenelor. Cãci dacã e sã am dreptate...şi vreau să cred cu toatã convingerea cã am, înseamnã cã problema este la mine, restul trãind într-o normalitate a cãrei coordonate nu mã ating. Normal - vãd - e sã zici de toate chiar dacã nu te pricepi la nimic, la fel de normal vãd cã e sã nu te intereseze mai nimic, adicã eventual lucrurile care se află cel mult în apropierea ta. Observ cã e normal sã scuipi pe stradã, sã înjuri, sã te baţi, cum la fel de normal este sã fii pasiv, sã rãneşti, sã acuzi şi la final sã nu îţi mai pese. E normal -observ- ca într-o cãsnicie sã existe 3(exemplul practic), la fel de bine cum normal este sã "îţi calculezi mişcãrile în funcţie de rãspunsul şi reacţiile celuilalt"(exemplul boemului). Eu sunt nebun înseamnã. Evident cã e normal continuînd ideea sã ţi se parã şi chiar s-acuzi în consecinţã pe cineva doar pentru cã ţie ţi s-a pãrut că...ceva. Şi vine a doua zi când cu un zâmbet care zice "S-a întâmplat ceva?" normal observ că e sã mã chemi la o cafea. Haaaaa? Şi aş mai avea câteva exemple însã prefer sã mã opresc aici, pânã nu se trezeşte vre-un deştept sã-mi facã teoria aia boring care de obicei incepe cu "Dar ce e normal pentru tine Popianoş?" Rãspunsul meucătre potenţialul de mai sus: Mai du-te dracului....Lasă că-s eu sunt nebunul dintre toţi. Serios. Pentru cã dacã asta înseamnã sã te implici (într-un proiect 100%, sã te îndrãgosteşti pânã peste urechi, sã te doarã şi sã te mãnânce zi de zi, sã zbieri în ploaie-n miez de noapte, sã râzi cu poftã, sã aştepţi cã poate-poate, sã te închizi în tine, sã renaşti, sã arãţi ce vrei sã spui, sã te întereseze, sã simţi cã undeva conteazã, sã zici da de câte ori ţi se trânteşte câte-un nu şi exemplele pot continua) am fost crescut într-un anume fel.Poate greu de înţeles pentru majoritatea. Pentru toate cele de mai sus care compun normalitatea MEA, sunt altfel într-o lume plinã de tipare. Şi pentru asta am cui sã mulţumesc cã prin atingerea lor m-au influenţat puţin câte puţin sã cresc şi sã devin aşa. Nebun, într-o lume plinã de normali mereu ocupaţi în normalitatea lor. Felicitãrile mele tuturor celor care se încadreazã în profilul explicat la început şi spor în viaţã în general...
Cât despre mine, până când inevitabilul se va întâmpla (foarte plastic pus de domnul doctor ca şi rezultat al ultimelor analize... obligatorii) voi continua să fac, să mă implic, să cred în intuiţia mea şi nebun fiind să cred că undeva toate lucrurile astea poate la un moment dat vor conta. Şi dacă cineva îndrazneşte să crâcnească, sau chiar să mă oprească, cu mine va avea de-a face.
Că lumea mea-i frumoasă. Pentru că-s io nebun...evident.
marți, 13 ianuarie 2009
articol 7-17 mar
Recunosc...
Sunt nebun. Şi dacă te-a încercat un zâmbet, lasă-mă să îţi declar că este o afirmaţie cât se poate de serioasă. Cum altfel pot să mă pun în oglindă cu to ce mă înconjoară şi cu care univers nu mai raţionez de ceva (mult) timp incoace. Nu mi-am dat seama de starea în care mă aflu decât de curând, de prea multe "io nu înţeleg de ce"-uri. N-aş zice că nu-s copt la minte ci mai degrabă m-aş duce în partea opusă, a nemulţumirii, a urâtului, a încruntării sprâncenelor. Căci dacă e să am dreptate...şi cred cu toată convingerea că am înseamnă că problema este la mine, restul trăind într-o normalitate a cărei coordonate nu mă ating. Normal văd e să zici de toate chiar dacă nu te pricepi la nimic, la fel de normal văd că e să nu te intereseze mai nimic, adică lucrurile efectiv din jurul tău. Observ că e normal să scuipi pe stradă, să înjuri, să te baţi, cum la fel de normal este să fii pasiv, să răneşti, să acuzi şi la final să nu îţi pese. E normal -observ- ca într-o căsnicie să existe 3(exemplul practic), la fel de bine cum normal este să "îţi calculezi mişcările în funcţie de răspunsul celuilalt"(exemplul boemului). Eu sunt nebun înseamnă. Evident că e normal să ţi se pară şi chiar s-acuzi în consecinţă pe cineva doar pentru că ţie ţi s-a părut. Şi vine a doua zi când cu un zâmbet care zice "S-a întâmplat ceva?" normal e să mă chemi la o cafea. Haaaaa? Şi aş mai avea câteva exemple însă prefer să mă opresc aici, până nu se trezeşte vre-un deştept să-mi facă teoria aia boring care de obicei incepe cu "Dar ce e normal pentru tine Popianoş?" Răspunsul meu: mai du-te dracului....Eu sunt nebunul dintre toţi. Serios. Pentru că dacă asta înseamnă să te implici (într-un proiect 100%, să te îndrăgosteşti până peste urechi, să te doară şi să te mănânce zi de zi, să zbieri în ploaie-n miez de noapte, să râzi cu poftă, să aştepţi că poate-poate, să te închizi în tine, să renaşti, să arăţi ce vrei să spui, să te întereseze, să simţi că undeva contează, să zici da de câte ori ţi se trânteşte câte-un nu şi exemplele pot continua) am fost crescut într-un anume fel. Pentru toate cele de mai sus care compun normalitatea MEA, sunt altfel într-o lume plină de tipare. Şi pentru asta am cui să mulţumesc că prin atingerea lor m-au influenţat puţin câte puţin să cresc ţi să devin aşa. Nebun, într-o lume plină de normali. felicitările mele tuturor celor care se încadrează în profilul explicat la început şi spor în viaţă în general...
Sunt nebun. Şi dacă te-a încercat un zâmbet, lasă-mă să îţi declar că este o afirmaţie cât se poate de serioasă. Cum altfel pot să mă pun în oglindă cu to ce mă înconjoară şi cu care univers nu mai raţionez de ceva (mult) timp incoace. Nu mi-am dat seama de starea în care mă aflu decât de curând, de prea multe "io nu înţeleg de ce"-uri. N-aş zice că nu-s copt la minte ci mai degrabă m-aş duce în partea opusă, a nemulţumirii, a urâtului, a încruntării sprâncenelor. Căci dacă e să am dreptate...şi cred cu toată convingerea că am înseamnă că problema este la mine, restul trăind într-o normalitate a cărei coordonate nu mă ating. Normal văd e să zici de toate chiar dacă nu te pricepi la nimic, la fel de normal văd că e să nu te intereseze mai nimic, adică lucrurile efectiv din jurul tău. Observ că e normal să scuipi pe stradă, să înjuri, să te baţi, cum la fel de normal este să fii pasiv, să răneşti, să acuzi şi la final să nu îţi pese. E normal -observ- ca într-o căsnicie să existe 3(exemplul practic), la fel de bine cum normal este să "îţi calculezi mişcările în funcţie de răspunsul celuilalt"(exemplul boemului). Eu sunt nebun înseamnă. Evident că e normal să ţi se pară şi chiar s-acuzi în consecinţă pe cineva doar pentru că ţie ţi s-a părut. Şi vine a doua zi când cu un zâmbet care zice "S-a întâmplat ceva?" normal e să mă chemi la o cafea. Haaaaa? Şi aş mai avea câteva exemple însă prefer să mă opresc aici, până nu se trezeşte vre-un deştept să-mi facă teoria aia boring care de obicei incepe cu "Dar ce e normal pentru tine Popianoş?" Răspunsul meu: mai du-te dracului....Eu sunt nebunul dintre toţi. Serios. Pentru că dacă asta înseamnă să te implici (într-un proiect 100%, să te îndrăgosteşti până peste urechi, să te doară şi să te mănânce zi de zi, să zbieri în ploaie-n miez de noapte, să râzi cu poftă, să aştepţi că poate-poate, să te închizi în tine, să renaşti, să arăţi ce vrei să spui, să te întereseze, să simţi că undeva contează, să zici da de câte ori ţi se trânteşte câte-un nu şi exemplele pot continua) am fost crescut într-un anume fel. Pentru toate cele de mai sus care compun normalitatea MEA, sunt altfel într-o lume plină de tipare. Şi pentru asta am cui să mulţumesc că prin atingerea lor m-au influenţat puţin câte puţin să cresc ţi să devin aşa. Nebun, într-o lume plină de normali. felicitările mele tuturor celor care se încadrează în profilul explicat la început şi spor în viaţă în general...
articol 7-10 mar
Emoţii de primăvară
Am îmbătrânit tot bătând şaua ca să priceapă iapa. Ad literam, am îmbătrânit cu un an în plus în care nu ştiu dacă iapa mai devreme amintită a înţeles dece băiatul (în acest caz eu) tot bate la şaua aia. Nu-i important, povestea merge mai departe. Căci - nu-i aşa!? poveştea bună face lectura mai plăcută. Aşadar, în ceas târziu de noapte, undeva în Piaţa Mică, liniştea oraşului şi pe după obloanele deschise o lumânare ardea. Bunica - din balansoar - copiilor din cartea groasă le citea. Literele zburau, întâmplări se petreceau, copii ochi mari faceau, iar până la finalul poveştii, pe rând...fiecare adormeau. Frumos spus, păcat că nu-i adevărat. Varianta cotidiană din zilele noastre ar fi aşa : La aproape miez de noapte, în zgomotul oraşului, sub fereastra veche un câine trecea. Bunica de la geam se isteriza că de muzica ăstora de jos copilu' nu dormea. Bunica zbiera...muzica o acoperea, copilu' la un moment dat de frica plângea, iooooi ce mare vacarm (cu iz balcanic) era. Versiunea romanticului : Pe la 12 noaptea, în Piaţa Mică se făcea, că vîntul uşor pe la tâmple-mi adia. Ridic privirea şi în faţa mea, o fereastră se deschide...şi-n ea...cea mai frumoasă făptură din lume...chiar ea. (A se observa că romanticul nu are viziuni de viitor, astfel copiii sunt scoşi din ecuaţie, la fel ca şi bunica, opţiunea lui de viitor oprindu-se la "ce fac poimâine".Tot aici merită menţionat că el însuşi este în mijlocul poveştii, atenţia concentrându-se iată asupra lucrurilor importante-adica el). Varianta manelistică : Pe la miezuri de noapte, sub o fereastră stătea,povestitorul ăsta care multe ştia. La etaj, după fereastră se-ntâmpla, că baba la preteni zicea, că duşmanii ei mulţi mai era, dar că pân' la urmă pe toţi ea făcea. Pam-pam. Varianta feminină : Nu! Cea masculină : Oricând! Şi mă opresc aici cu gândul că ai înţeles ideea. Ca să fiu drăguţ însă permite-mi să îţi ofer si povestea reală a ferestrei din imagine : Undeva în noapte, cu două aparate, la pas ieşiţi, poate mult prea odihniţi, în Piaţa Mică au ajuns. Şi s-au învârtit şi s-au tot codit, până la urmă fereastra s-o găsească şi pe ea să zăbovească, s-o surprindă-n fotografie, să arate la lume să vază şi ea ca să ştie că oraşu ii frumos, noaptea, pe la 12-n jos.
Aşadar ca să simplificăm şi de-o concluzie să ne apropiem, dacă nu reuşeşti să legi o poveste de o întâmplare, e păcat de timpul pierdut. Întâmplările fie la trecut, prezent sau imaginate din viitor au nevoie să fie amintite frumos, sau măcar să le îmbraci în cuvinte care chiar dacă nu fac sens, dau un pic de culoare, creeaza o emoţie...impresionează. Şi totul a plecat de la o poză. Mulţumesc Claudiu.
Am îmbătrânit tot bătând şaua ca să priceapă iapa. Ad literam, am îmbătrânit cu un an în plus în care nu ştiu dacă iapa mai devreme amintită a înţeles dece băiatul (în acest caz eu) tot bate la şaua aia. Nu-i important, povestea merge mai departe. Căci - nu-i aşa!? poveştea bună face lectura mai plăcută. Aşadar, în ceas târziu de noapte, undeva în Piaţa Mică, liniştea oraşului şi pe după obloanele deschise o lumânare ardea. Bunica - din balansoar - copiilor din cartea groasă le citea. Literele zburau, întâmplări se petreceau, copii ochi mari faceau, iar până la finalul poveştii, pe rând...fiecare adormeau. Frumos spus, păcat că nu-i adevărat. Varianta cotidiană din zilele noastre ar fi aşa : La aproape miez de noapte, în zgomotul oraşului, sub fereastra veche un câine trecea. Bunica de la geam se isteriza că de muzica ăstora de jos copilu' nu dormea. Bunica zbiera...muzica o acoperea, copilu' la un moment dat de frica plângea, iooooi ce mare vacarm (cu iz balcanic) era. Versiunea romanticului : Pe la 12 noaptea, în Piaţa Mică se făcea, că vîntul uşor pe la tâmple-mi adia. Ridic privirea şi în faţa mea, o fereastră se deschide...şi-n ea...cea mai frumoasă făptură din lume...chiar ea. (A se observa că romanticul nu are viziuni de viitor, astfel copiii sunt scoşi din ecuaţie, la fel ca şi bunica, opţiunea lui de viitor oprindu-se la "ce fac poimâine".Tot aici merită menţionat că el însuşi este în mijlocul poveştii, atenţia concentrându-se iată asupra lucrurilor importante-adica el). Varianta manelistică : Pe la miezuri de noapte, sub o fereastră stătea,povestitorul ăsta care multe ştia. La etaj, după fereastră se-ntâmpla, că baba la preteni zicea, că duşmanii ei mulţi mai era, dar că pân' la urmă pe toţi ea făcea. Pam-pam. Varianta feminină : Nu! Cea masculină : Oricând! Şi mă opresc aici cu gândul că ai înţeles ideea. Ca să fiu drăguţ însă permite-mi să îţi ofer si povestea reală a ferestrei din imagine : Undeva în noapte, cu două aparate, la pas ieşiţi, poate mult prea odihniţi, în Piaţa Mică au ajuns. Şi s-au învârtit şi s-au tot codit, până la urmă fereastra s-o găsească şi pe ea să zăbovească, s-o surprindă-n fotografie, să arate la lume să vază şi ea ca să ştie că oraşu ii frumos, noaptea, pe la 12-n jos.
Aşadar ca să simplificăm şi de-o concluzie să ne apropiem, dacă nu reuşeşti să legi o poveste de o întâmplare, e păcat de timpul pierdut. Întâmplările fie la trecut, prezent sau imaginate din viitor au nevoie să fie amintite frumos, sau măcar să le îmbraci în cuvinte care chiar dacă nu fac sens, dau un pic de culoare, creeaza o emoţie...impresionează. Şi totul a plecat de la o poză. Mulţumesc Claudiu.
articol 7-12 ian-primul
N-aveam somn într-o seară şi-am luat-o la picior. Mi-am agăţat aparatul de fotografiat de umăr şi am pornit prin oraş. Paşii m-au purtat aiurea, Piaţa Mare, jos în gară, fără o direcţie precisa, în capul meu se învârteau gânduri care mai de care. La un moment dat m-am oprit. Eram într-o intersecţie. Ceva îmi spunea că parcă am mai fost pe-aici. Aveam un sentiment de deja-vu. Dar nu localizam exact unde mă aflu. La un moment dat se-aude o voce calmă...
"Domnu'...v-aţi rătăcit? Vă pot ajuta eu?
Până la urma urmei, catalogat sunt un semn de circulaţie, deci am capacitatea să vă îndrum.Cel puţin ca şi specificaţie tehnică."
Mă apropiu mirat de el;
"Sunt aici deci exist.Stau.Arăt.Îndrum...dar in principal stau.N-am prea multa treabă de făcut, nu e ca şi cum aş avea o viaţă stressantă sau program de muncă prelungit, dar cu toate astea ai putea spune că muncesc non stop.Nimic mai neadevărat.Eu...stau.E treaba şi de datoria altora să mă respecte.Sunt doar un indicator al cunoştinţelor lor, sau dacă vrei, un simplu factor de decizie al acţiunilor lor.Nu e treaba mea să intervin.Fiecare-şi găseşte limta.Eu...doar stau.Uneori observ, dar despre asta îţi voi spune mai târziu.Dacă tot m-ai intrebat, lasă-mă să îţi spun cum mă simt.Păi m-am născut invăţat.Eu ştiu să coordonez dom'le.Lumea ştie că nu-i bine să te pui cu mine. Am băieţii mei, dacă nu mă respecţi ai dat de belea.Imediat apar şi te iau la rost.Băieţii-s de treabă însă.Poate mai găseşti de-ăia mai vechi, care ştiu cum merg treburile şi cu ei reuşeşti să te şi înţelegi dom'le, că oameni suntem, da' cu ăştia noi nu ştiu ce să mă fac, că văd că mă copiază într-un hal...Ieri spre exemplu, au venit într-o maşină galbenă cică să "fileze".I-am auzit cum vorbeau că aveau geamul deschis. Şi io care credeam că io am o viaţă grea. Apropo de viaţă grea, dacă îi vezi matale data viitoare să le spui că sarcina mea era să am grijă de intersecţia asta. Au venit dânşii ca nişte mari cunoscători şi imediat au amendat liniştea.Dom'le de ani de zile n-am mai avut probleme aicea. Lumea s-a obijnuit să stea cuminte şi să îşi găseasca fiecare viteza potrivită. Şi lumea avea încredere în mine dom'le. Zi şi noapte îi vedeam trecând fericiţi, cântând, unii dintre ei îs mai romantici şi îşi pupă însoţitoarele. Da' de când au fost ăştia dom'le s-a schimbat starea. Lumea-i încruntată sau speriată, îi drept că acuma se opresc toţi, da' mie îmi plăcea mai mult înainte.Era parcă mai multă agitaţie. Acuma parcă-s toţi cuminţi. Ş-apăi să nu vă spun ce cozi se fac. Că deh, toată lumea se opreşte de parcă ce ştii ce treabă importantă ar fi şi asta. Io nu mă plâng dom'le, da' numa' zic. Lumea tre' să înveţe cu de la ea putere să mă respecte, nu aşa forţat - că n-am făcut nimic. Adică, înainte mai veneau, se mai uitau la mine, acuma toată lumea ştie ce are de făcut, de parcă-i programată. Îi drept că nici io nu mai îs roşu aprins, da' nici şters. Dom'le să v-o spun p-aia deaptă, cel mai mult îmi place noaptea. Chiar dacă-i frig de-ţi îngheaţă piuliţa, noaptea-i fain. Acuma de sărbători o vint' la mine-o luminiţă. Cică, mi-o zis ea, o adus-o dom' primar. Apoi luminiţa asta era tânără rău dom'le da' de treabă. Cum se-aprindea la vorbă...toată noaptea povesteam. Într-o noapte s-o oprit o maşină dom'le chiar sub noi. La început am crezut că numa aşa, în semn de respect pentru mine, da' până să mă unflu-n pene să vezi întâmplare că acolo o rămas. Oprit. Apoi mie nu-mi place dom'le să mă bag în sufletul omului, da' prea stătea maşina asta aşa...liniştită. Şi i-am zis luminiţei "fă, dă mai tare-oţâră să văd şi io ce s-ăntâmplă". Şi-am rămas surprins dom'le. Era un tiner cu-o domniţă. Io credeam că-n ziua de azi, când toată lumea-i grăbită şi plină de ea nu mai există de-astea da' vă spui c-am văzut io. S-o dat jos din maşină, o scos un buchet de flori şi-o cerut-o dom'le. Acolo. În faţa mea. Luminiţa a pocnit de uimire - ce ţi-e şi cu fetele astea....dom'le nu mi-o venit să cred. Am zis ui mă că unele lucruri nu se schimbă. M-am gândit la colega mea de vizavi. Da' ce ştie ea...Aia cedează repede dom'le. N-a fost să fie. Ea cedează la toată lumea. Mărog...astea-s alte poveşti, nu vreau să vă plictisesc.Cică o să mai vină un coleg în curând, cu normele astea europene. Da' ăia îs enervanţi rău. Nehotărâţi. Ba roşu, ba galben, ba verde. Nehotărâţi dom'le. Da' măcar mai am şi io companie că de când o plecat şi luminiţa asta îi tare linişte.Şi nici cu ăştia albaştri nu mă prea înţeleg. Ei îs mai cu pietonii şi nici nu-s prea vorbăreţi. Aşa mă bucur că aţi venit să discutaţi cu mine, cu toate că nu vă prea înţeleg. Lumea nu ne bagă în seamă, trece-aşa ca şi când n-am exista. Aşa-i lumea dom'le. Despre asta vă poate spune mai multe prietenu' lampă de pe afişu' publicitar de mai jos. El vede cu alţi ochi schimbările. La el îs mai dese. Întrebaţi-l numa' şi vă zice el. Acuma vă rog să mă scuzaţi, da' vine un client şi trebuie să mă arăt. Mulţumesc că aţi trecut pe la noi. Şi mai veniţi domnu'."
"Domnu'...v-aţi rătăcit? Vă pot ajuta eu?
Până la urma urmei, catalogat sunt un semn de circulaţie, deci am capacitatea să vă îndrum.Cel puţin ca şi specificaţie tehnică."
Mă apropiu mirat de el;
"Sunt aici deci exist.Stau.Arăt.Îndrum...dar in principal stau.N-am prea multa treabă de făcut, nu e ca şi cum aş avea o viaţă stressantă sau program de muncă prelungit, dar cu toate astea ai putea spune că muncesc non stop.Nimic mai neadevărat.Eu...stau.E treaba şi de datoria altora să mă respecte.Sunt doar un indicator al cunoştinţelor lor, sau dacă vrei, un simplu factor de decizie al acţiunilor lor.Nu e treaba mea să intervin.Fiecare-şi găseşte limta.Eu...doar stau.Uneori observ, dar despre asta îţi voi spune mai târziu.Dacă tot m-ai intrebat, lasă-mă să îţi spun cum mă simt.Păi m-am născut invăţat.Eu ştiu să coordonez dom'le.Lumea ştie că nu-i bine să te pui cu mine. Am băieţii mei, dacă nu mă respecţi ai dat de belea.Imediat apar şi te iau la rost.Băieţii-s de treabă însă.Poate mai găseşti de-ăia mai vechi, care ştiu cum merg treburile şi cu ei reuşeşti să te şi înţelegi dom'le, că oameni suntem, da' cu ăştia noi nu ştiu ce să mă fac, că văd că mă copiază într-un hal...Ieri spre exemplu, au venit într-o maşină galbenă cică să "fileze".I-am auzit cum vorbeau că aveau geamul deschis. Şi io care credeam că io am o viaţă grea. Apropo de viaţă grea, dacă îi vezi matale data viitoare să le spui că sarcina mea era să am grijă de intersecţia asta. Au venit dânşii ca nişte mari cunoscători şi imediat au amendat liniştea.Dom'le de ani de zile n-am mai avut probleme aicea. Lumea s-a obijnuit să stea cuminte şi să îşi găseasca fiecare viteza potrivită. Şi lumea avea încredere în mine dom'le. Zi şi noapte îi vedeam trecând fericiţi, cântând, unii dintre ei îs mai romantici şi îşi pupă însoţitoarele. Da' de când au fost ăştia dom'le s-a schimbat starea. Lumea-i încruntată sau speriată, îi drept că acuma se opresc toţi, da' mie îmi plăcea mai mult înainte.Era parcă mai multă agitaţie. Acuma parcă-s toţi cuminţi. Ş-apăi să nu vă spun ce cozi se fac. Că deh, toată lumea se opreşte de parcă ce ştii ce treabă importantă ar fi şi asta. Io nu mă plâng dom'le, da' numa' zic. Lumea tre' să înveţe cu de la ea putere să mă respecte, nu aşa forţat - că n-am făcut nimic. Adică, înainte mai veneau, se mai uitau la mine, acuma toată lumea ştie ce are de făcut, de parcă-i programată. Îi drept că nici io nu mai îs roşu aprins, da' nici şters. Dom'le să v-o spun p-aia deaptă, cel mai mult îmi place noaptea. Chiar dacă-i frig de-ţi îngheaţă piuliţa, noaptea-i fain. Acuma de sărbători o vint' la mine-o luminiţă. Cică, mi-o zis ea, o adus-o dom' primar. Apoi luminiţa asta era tânără rău dom'le da' de treabă. Cum se-aprindea la vorbă...toată noaptea povesteam. Într-o noapte s-o oprit o maşină dom'le chiar sub noi. La început am crezut că numa aşa, în semn de respect pentru mine, da' până să mă unflu-n pene să vezi întâmplare că acolo o rămas. Oprit. Apoi mie nu-mi place dom'le să mă bag în sufletul omului, da' prea stătea maşina asta aşa...liniştită. Şi i-am zis luminiţei "fă, dă mai tare-oţâră să văd şi io ce s-ăntâmplă". Şi-am rămas surprins dom'le. Era un tiner cu-o domniţă. Io credeam că-n ziua de azi, când toată lumea-i grăbită şi plină de ea nu mai există de-astea da' vă spui c-am văzut io. S-o dat jos din maşină, o scos un buchet de flori şi-o cerut-o dom'le. Acolo. În faţa mea. Luminiţa a pocnit de uimire - ce ţi-e şi cu fetele astea....dom'le nu mi-o venit să cred. Am zis ui mă că unele lucruri nu se schimbă. M-am gândit la colega mea de vizavi. Da' ce ştie ea...Aia cedează repede dom'le. N-a fost să fie. Ea cedează la toată lumea. Mărog...astea-s alte poveşti, nu vreau să vă plictisesc.Cică o să mai vină un coleg în curând, cu normele astea europene. Da' ăia îs enervanţi rău. Nehotărâţi. Ba roşu, ba galben, ba verde. Nehotărâţi dom'le. Da' măcar mai am şi io companie că de când o plecat şi luminiţa asta îi tare linişte.Şi nici cu ăştia albaştri nu mă prea înţeleg. Ei îs mai cu pietonii şi nici nu-s prea vorbăreţi. Aşa mă bucur că aţi venit să discutaţi cu mine, cu toate că nu vă prea înţeleg. Lumea nu ne bagă în seamă, trece-aşa ca şi când n-am exista. Aşa-i lumea dom'le. Despre asta vă poate spune mai multe prietenu' lampă de pe afişu' publicitar de mai jos. El vede cu alţi ochi schimbările. La el îs mai dese. Întrebaţi-l numa' şi vă zice el. Acuma vă rog să mă scuzaţi, da' vine un client şi trebuie să mă arăt. Mulţumesc că aţi trecut pe la noi. Şi mai veniţi domnu'."
7seri-25 feb
Titlu - În aşteptare...
Ai observat că viaţa, se poate rezuma la un şir întreg de aşteptări? Să mă explic: când eşti tînăr aştepţi să îţi termini temele ca să ieşi afară să te joci cu prietenii (sau, cel puţin aşa era pe vremea mea când nu te năşteai cu mobilu'n mână şi cu calculatorul de picior), crescând aşteptai ziua de vineri când era programat să mergeţi la chefu' ăla de la Pălti', mai târziu ai aşteptat ca ea să se intoarcă (bietul de tine - neştiind de fapt că ţi-a spus doar aşa...ca să te simţi mai bine), acum aştepţi la semafor...la coadă la impozite...mai des în supermarket, din când în când autobuzul...sau poate ora 7 să înceapă emisiunea preferată.
Sunt şi studii făcute în acest sens - da' ce crezi?! Cineva s-a preocupat şi de acest aspect. Sunt cu siguranţă nişte cercetători ditr-o ţară mai vestică fără prea multe probleme pe cap de locuitor. Concluzia este aceeaţi. În viaţă, petreci incedibil de mult timp aşteptând. Restul timpului îl dormi, ca să ai energie a doua zi să aştepţi din nou şi timpul rămas îl petreci la servici, lucrând pentru altcineva - probabil un MARE cineva (să zicem 10 ore/zi inclusiv sâmbăta - perfect legal - ITM-ul n-o să vină în control veci) mai şi mănânci ca să te hrăneşti şi dacă "dă Doamne "acelaşi MARE îţi aprobă vre-un concediu îţi cheltui mare parte din agoniseală să vezi lucruri frumoase. Fac o paralelă şi îmi aduc aminte de ce îmi spunea un prieten conform căruia trăim toţi într-o eternă campanie publicitară. Acum e de gen feminin, imediat vine Paştele, apoi o să auzi zeci de slogane gen "trăieşte mega-vara, profită de oferta X" etc., poate-ţi pică şi vreo nuntă sau vre-un botez imediat după concediu, imediat ajungi in Craciun, hop Revu' ...La Mulţi Ani 2009! Şi-asta-i tot? Păi în mare....cam da. Sigur or să se trezească unii care să susţină că staaaaaai că de fapt nu-i chiar aşa, deoarece mai sunt şi alte lucruri care te fac fericit. Corect dar nu despre asta vorbesc. Ci de faptul că în viaţă, mare parte din timp îl petrecem aşteptând. Sibiul aşteaptă să mai fie odată Capitală Culturală - "că tare bine-o mai fost", fetele aşteaptă ca iubiţii lor să le mai impresioneze măcar în perioada asta cu un mărţişor, poate o floare dacă zic şi de sărutare...."e marfă rău", băieţii aşteaptă să se gate-odată perioada roz cu Valentine,Dragobeţi şi-alte 1 şi 8 martie, eu aştept să termini de citit...şi tot aşa. Era o melodie mai demult care zicea că "o maaare de soare", măi io cred mai degrabă că e de aaaaşteeptaaareeeee. Departe de mine gândul de a te posomorî cu articolul de faţă, da' dând drumul la televizor am desprins că planeta se încălzeşte (şi să nu-mi spui mie că aţă în mine stă salvarea ei, cu-atât mai mult la noi), am mai văzut că o să devin un fel de lepros dacă nu mă las de fumat, asta în cazul în care mai am noroc să ajung unul, că frontul e tot mai aproape, că taxa auto...las-aşea şi între timp îmbătrânim. Deci (fără deci) concluzia mia (evident proprie şi personală) e că ar cam trebui să se întâmple ceva domle'. Poate chiar să facem ceva. Fiecare în felul lui şi evident doar dacă avem voie. Asta e însă o altă discuţie. Zic totuşi, că parcă suntem încă prea tineri să ne pierdem timpul tot aşteptând.
Ai observat că viaţa, se poate rezuma la un şir întreg de aşteptări? Să mă explic: când eşti tînăr aştepţi să îţi termini temele ca să ieşi afară să te joci cu prietenii (sau, cel puţin aşa era pe vremea mea când nu te năşteai cu mobilu'n mână şi cu calculatorul de picior), crescând aşteptai ziua de vineri când era programat să mergeţi la chefu' ăla de la Pălti', mai târziu ai aşteptat ca ea să se intoarcă (bietul de tine - neştiind de fapt că ţi-a spus doar aşa...ca să te simţi mai bine), acum aştepţi la semafor...la coadă la impozite...mai des în supermarket, din când în când autobuzul...sau poate ora 7 să înceapă emisiunea preferată.
Sunt şi studii făcute în acest sens - da' ce crezi?! Cineva s-a preocupat şi de acest aspect. Sunt cu siguranţă nişte cercetători ditr-o ţară mai vestică fără prea multe probleme pe cap de locuitor. Concluzia este aceeaţi. În viaţă, petreci incedibil de mult timp aşteptând. Restul timpului îl dormi, ca să ai energie a doua zi să aştepţi din nou şi timpul rămas îl petreci la servici, lucrând pentru altcineva - probabil un MARE cineva (să zicem 10 ore/zi inclusiv sâmbăta - perfect legal - ITM-ul n-o să vină în control veci) mai şi mănânci ca să te hrăneşti şi dacă "dă Doamne "acelaşi MARE îţi aprobă vre-un concediu îţi cheltui mare parte din agoniseală să vezi lucruri frumoase. Fac o paralelă şi îmi aduc aminte de ce îmi spunea un prieten conform căruia trăim toţi într-o eternă campanie publicitară. Acum e de gen feminin, imediat vine Paştele, apoi o să auzi zeci de slogane gen "trăieşte mega-vara, profită de oferta X" etc., poate-ţi pică şi vreo nuntă sau vre-un botez imediat după concediu, imediat ajungi in Craciun, hop Revu' ...La Mulţi Ani 2009! Şi-asta-i tot? Păi în mare....cam da. Sigur or să se trezească unii care să susţină că staaaaaai că de fapt nu-i chiar aşa, deoarece mai sunt şi alte lucruri care te fac fericit. Corect dar nu despre asta vorbesc. Ci de faptul că în viaţă, mare parte din timp îl petrecem aşteptând. Sibiul aşteaptă să mai fie odată Capitală Culturală - "că tare bine-o mai fost", fetele aşteaptă ca iubiţii lor să le mai impresioneze măcar în perioada asta cu un mărţişor, poate o floare dacă zic şi de sărutare...."e marfă rău", băieţii aşteaptă să se gate-odată perioada roz cu Valentine,Dragobeţi şi-alte 1 şi 8 martie, eu aştept să termini de citit...şi tot aşa. Era o melodie mai demult care zicea că "o maaare de soare", măi io cred mai degrabă că e de aaaaşteeptaaareeeee. Departe de mine gândul de a te posomorî cu articolul de faţă, da' dând drumul la televizor am desprins că planeta se încălzeşte (şi să nu-mi spui mie că aţă în mine stă salvarea ei, cu-atât mai mult la noi), am mai văzut că o să devin un fel de lepros dacă nu mă las de fumat, asta în cazul în care mai am noroc să ajung unul, că frontul e tot mai aproape, că taxa auto...las-aşea şi între timp îmbătrânim. Deci (fără deci) concluzia mia (evident proprie şi personală) e că ar cam trebui să se întâmple ceva domle'. Poate chiar să facem ceva. Fiecare în felul lui şi evident doar dacă avem voie. Asta e însă o altă discuţie. Zic totuşi, că parcă suntem încă prea tineri să ne pierdem timpul tot aşteptând.
A fost odata...
Orice sfarsit este un nou inceput.
Inca odata si inca o data.”Si-alta dataaa, si-alta dataaaaa, oooo soooo faaaaceeeem si mai si mai lataaa”. Stii refrenele. Am ajuns in 2009. Ce bine. Poate acum lumea e mai linistita, la inceput de an. Ma intrebam asa, aiurea, de ce noi ca oameni avem nevioie sa catalogam imediat?! Ma uit la strazile de-a dreptul pustii pe iceput de ianuarie si incerc sa dau de inteles situatiei. Usor usor ne revenim in simturi. Au fost cateva zile de ...ceva, iar acum am scapat de ceva-ul trecut si am intrat in altceva. Ori ca am intrat pe ritmul explicat la inceput, ori dimpotriva cu niste experienta acumulata, suntem aici. Nu ne-a intrebat nimeni daca vrem sau nu. Asa sta situatia de aceasta data. Ne influentabila. Vrem-nu vrem, timpul merge mai departe, ca sa nu zic ca trece. Si ar fi bine sa termin cu inceputul asta care mi se pare deja plictisitor si duce tot articolul in zona “lame”rilor.
Sa facem cunostina din nou. Salut, eu sunt Andy Popianoş, incantat de cunostinta. Iti adresez invitatia sa ma urmaresti, daca doresti si anul acesta,printre picatele – in masura timpului / chefului tau disponibil si te rog sa mai citesti si printre randuri ca sa intelegi eXact ce vreau sa zic . Am abordat-o si pe asta cu blogul, altfel zis, ca si ditamai managerul eXact media ar fi trebuit sa o zic mult mai flamboiat, gen : alte-uri s-a bagat pe net. SCrie intr-un cuvand in fereastra ve ve ve punct alteuri punct....Mdeah. Reclama, sufletul comertului. Care comert ca e criza. Ne-am prins de influentele acesteia chiar din multitudinea locurilor de parcare libere de la mall. Aha. Dar altfel dolarul ca si Euro cresc precum cozonacul. Cred ca ultimul se va opri doar pe la 5.Si asa inca odata observam cum ceea ce face - sa-i zicem John – peste ocean ne influenteaza si pe noi in Sibiu, la mii de kilometri departare. Dar, sigur nu e asa, va zice acum un economist care le calculeaza si le prognozeaza. E ca timpul probabil mai nou in economie. Auzeam un domn tare suparat pe strada, care zicea ca “astia cu televizoru’ o zis c-o sa fie 5 grade si ui, ca-s tot cu minus”. El asa a inteles, ca astia cu televizorul zic, mai ales la vreme, eXact cum va fi. A uitat de cand era vremea PROBABILA. Marog. Eu n-am uitat. Nici de unde am plecat, dar n-am uitat nici cat sunt de apreciat. Multumesc, ma retrag aici ca vorba aia...”Si-alta dataaaa, si-alta dataaaaa...”Un an nou pli de lucruri bune iti urez. Ne mai auzim.
Inca odata si inca o data.”Si-alta dataaa, si-alta dataaaaa, oooo soooo faaaaceeeem si mai si mai lataaa”. Stii refrenele. Am ajuns in 2009. Ce bine. Poate acum lumea e mai linistita, la inceput de an. Ma intrebam asa, aiurea, de ce noi ca oameni avem nevioie sa catalogam imediat?! Ma uit la strazile de-a dreptul pustii pe iceput de ianuarie si incerc sa dau de inteles situatiei. Usor usor ne revenim in simturi. Au fost cateva zile de ...ceva, iar acum am scapat de ceva-ul trecut si am intrat in altceva. Ori ca am intrat pe ritmul explicat la inceput, ori dimpotriva cu niste experienta acumulata, suntem aici. Nu ne-a intrebat nimeni daca vrem sau nu. Asa sta situatia de aceasta data. Ne influentabila. Vrem-nu vrem, timpul merge mai departe, ca sa nu zic ca trece. Si ar fi bine sa termin cu inceputul asta care mi se pare deja plictisitor si duce tot articolul in zona “lame”rilor.
Sa facem cunostina din nou. Salut, eu sunt Andy Popianoş, incantat de cunostinta. Iti adresez invitatia sa ma urmaresti, daca doresti si anul acesta,printre picatele – in masura timpului / chefului tau disponibil si te rog sa mai citesti si printre randuri ca sa intelegi eXact ce vreau sa zic . Am abordat-o si pe asta cu blogul, altfel zis, ca si ditamai managerul eXact media ar fi trebuit sa o zic mult mai flamboiat, gen : alte-uri s-a bagat pe net. SCrie intr-un cuvand in fereastra ve ve ve punct alteuri punct....Mdeah. Reclama, sufletul comertului. Care comert ca e criza. Ne-am prins de influentele acesteia chiar din multitudinea locurilor de parcare libere de la mall. Aha. Dar altfel dolarul ca si Euro cresc precum cozonacul. Cred ca ultimul se va opri doar pe la 5.Si asa inca odata observam cum ceea ce face - sa-i zicem John – peste ocean ne influenteaza si pe noi in Sibiu, la mii de kilometri departare. Dar, sigur nu e asa, va zice acum un economist care le calculeaza si le prognozeaza. E ca timpul probabil mai nou in economie. Auzeam un domn tare suparat pe strada, care zicea ca “astia cu televizoru’ o zis c-o sa fie 5 grade si ui, ca-s tot cu minus”. El asa a inteles, ca astia cu televizorul zic, mai ales la vreme, eXact cum va fi. A uitat de cand era vremea PROBABILA. Marog. Eu n-am uitat. Nici de unde am plecat, dar n-am uitat nici cat sunt de apreciat. Multumesc, ma retrag aici ca vorba aia...”Si-alta dataaaa, si-alta dataaaaa...”Un an nou pli de lucruri bune iti urez. Ne mai auzim.
joi, 8 ianuarie 2009
000000000000000009
Am intrat cu bine in 009. Mai bine nici ca se putea. -18, -19, cine mai stie scorul. Gaz, no gaz?, cui ii mai pasa?! Fericiti, nefericiti?! Bani sa iasa. Ca astea mi se pare ca sunt si vor fi noile coordonate odata cu cresterea noastra. Zic cresterea si nu imbatranirea, deoarece habar n-am inspre ce ne grabim asa de tare ca si oameni. Parca au intrat zilele-n sac si trebuie sa fugin ca sa ajungem odata acolo. Unde e acel acolo si ce miracol ne va astepta la sfarsit de drum habar n-am si , poate ca doar scriitorii de SF-uri au indraznit sa-l ghiceasca. In urma cu multa vreme, pe cand ma nasteam, n-aveam cum sa stiu ce va urma, de unde sa aflu ca si Comunismul s-a saturat de tara asta si s-a dat cazut. Acum, intr-o discutie cu mama mea imi zice:"Tu nu te-ai nascut pentru vremurile astea. Esti din aia care inca mai cred in sentimente, sinceritate, emotie..." Sincer iti zic mi-au dat lacrimile. Odata pentru ca ceea ce mi-a zis nu mi-a mai spus niciodata si a doua oara, cred, pentru ca nu ma simteam la locul meu, inconjurat de cifre, procente, asa ori asa etc. Dar nu asta e important, pentru ca odata cu trecerea timpului fiecare ne gasim locul, important este cum fiecare rahatel isi pune amprenta tot mai des asupra ta ca persoana, ca om. Deci, da si a mea. Nu te gadi aici ca sunt eu mai altfel, gandeste-te ca doza de altfel exista in fiecare dintre noi, fiecare percepem cu totul diferit lucrurile, persoanele si situatiile care ne inconjoara. Dar, din c in ce mai mult, varnd-nevrand acestea isi pun amprenta asupra fiintei noastre. Or sa zice cei mai priceputi intr-ale vietii ca de fapt imbatranim. OK, va avea si asta un efect la un moment dat, dar inca nu cred ca am imbatranit in 2,3 ani cat altii in 10. Deci o fi, da o cam exclud ca varianta. Mai bine ma concentrez asupra faptului de ce se intampla toate astea. De ce exista atatea schimbari? De ce e nevoie de atatea schimbari intr-o lume unde, pe de alta parte vad multe minusuri care raman la fel. Exista schimbari tot pentru.....in definitiv....control? Asta sa fie raspunsul? Cineva, de departe, ne conduce ca pe o turma, indiferent pe ce continent si ne arata caile pe care sa mergem, iar daca ne incapatanam, mai avem de-a face cu o criza 2, in care sigur se dau afara oameni cu ani de vechime in spate, se taie gazele uite-asa, si asa mai departe?!! Asta nu e lumea mea. o zic de cativa ani, ii multumesc mamei mele nu ca mi-a dat dreptate, ci datoruta faptului ca s-a prins ca ceva nu e bine. Poate si la mine, dar asta, de cateva saptamani, hai luni, chiar e o lume pe care o rejectez, in care nu ma simt eu, nu ma simt deloc, e o lume in care nu prea intru, cateva ore pe care le petrec la serviciul inca existent, dar pe care o las dincolo de usa, cand ma intorc acasa. E o lume pe care o refuz, dar toti cei din jur sigur nu le vad asa, ori cei din jur n-au nici o vina, mi-e drag de ei, dar ei vor vrea sa mai servim o portie de lume, pe-ici, pe-colo. Si eu ce fac? Stau acasa? Ma chinui sa ies? Raspunsul unei bune prietene ar fi....atat de simplu:"nu mai gandi". Si ea are dreptate, de cate ori gandim nu e bine. Sigur vom ajunge la o concluzie care ne va pune in fata unei alegeri. Again and again. Si asta te va face sa alegi. Cat timp sa tot alegi din ceea ce tu ti-ai desenat in fata. Si inca o data intrebarea revine. OK Aleg, dar de ce mi-am desenat asa? Concluzia? E 08.01.2009. Probabil ca nimic nu s-a schimbat. Am ramas tot eu. Mai bou cu-o zi in +.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
