Din ciclul ”personal shit” aș vrea să pot să îmi dau seama mai clar ce este bine și ce nu în anumite situații de care aud, sau de care mă mai lovesc, astfel încât să fiu eu sigur că reacția mea la momentul potrivit este bună.
Să mă explic.
Exemplul care-mi vine în cap este unul prin care am trecut imediat după 89. Mestecatul gumei.
Pe atunci era mare tam tam că pe lângă faptul că nu aveai voie să mesteci gumă în fața unei persoane mai în vârstă, profesorii aveau reacții uneori chiar violente vizavi de cei care o găceau chiar și în pauzele dintre ore. Însă ”mai nou s-a dovedit că ph-ul scade după ce iei masa” (sandvich-ul din pauza mare), așa că ”mestecați ... și nu veți avea carii”.
Bun, deci mestec sau nu?
Alt exemplu îmi încolțește în minte, auzit de la cineva mai tânar, care se referă la relații. S-au cunoscut, s-au plăcut, s-au luat șiii [aici intervine ciudățenia]
O bună prietenă îi spune că îl știe pe un el despre care știe că ar fi îndrăgostit la rândul lui de proaspăta soție. Cu toate că prietena dată i-a explicat băiatului să-și vadă de drum, el nu și nu, așa că s-a hotărât să le facă cunoștință ”să-și rezolve ei problema”. Iar răspunsul fetei am înțeles că fost ”Da, de ce nu?!”
Am ascultat, am rumegat (apropos de guma de dinainte) dar am rămas cumva blocat.
Nu mai am repere după care să mă ghidez, alea cu ”așa se face” s-au foarte îngropat și uneori pe bună dreptate, căci vremurile sunt altele, dar în aceste mai noi vremuri, care mai e normalitatea? Și nu-mi spune că ”și-o face fiecare” că treaba asta - foarte tinerește - poate să se refere la un cu totul alt lucru.
Am înțeles că omul a fost înlocuit de tehnologie, că de la pita pe cartelă acum poți să ți-o coci acasă într-un ”cuptor” dar din plastic, la fel cum am înțeles că poți vorbi încontinuu la telefon cu doar ... / lună, dar acele puține chestii catalogate desigur la vremea aia drept normale, unde au rămas? Că în supermarket le-am căutat și nu am dat de ele, la fel am făcut și la mall. Nu le-am găsit. Am încercat pe la dealerii auto, mi-au răspuns că nu au, am mers chiar și pe centura cu profil de autostradă și tot nu le-am găsit. Le-am căutat și în noile hoteluri, pe posturile de desene animate, pe internet - l-am întrebat pe guagăl - tot nu am găsit. În toată lumea asta mare, plină de atâtea lucruri la care doar visam când eram mai mic, am putut să caut. Atât real cât și virtual. Dar nu am putut găsit răspunsurile. Mai demult eram mai închiși, dar acum suntem parte din lumea asta mare, unde nu mai există nu pot. Și cu toate astea nu am putut găsi.
Așa că te întreb și pe tine...poate știi tu care mai este normalitatea.
sâmbătă, 19 februarie 2011
duminică, 13 februarie 2011
Trecut...a trecut
Titlul l-am asezonat cu celebra replică ”Bond...James Bond” a personajului arhi-cunoscut. Oridecâteori pronunți termenul te duce gândul departe, în altă perioadă, când situațiile erau altele și vârsta înscrisă (poate pe atunci în buletin) era alta.
Mi s-a tot spus și mie că defapt ne maturizăm, nu îmbătrânim, fapt care la momentul respectiv se dorea a fi un impuls de tinerețe. L-am apreciat atunci, însă de atuci și până acum nu a trecut foarte mult timp și tot la termenul folosit uneori în exces mă opresc ”old school”. Chiar zilele trecute am avut din nou ocazia să mă bucur pe interiorul meu, fiindcă am fost înconjurat de oameni care la rândul lor își aduceau aminte de tinerețile lor. Ce vremuri erau, ce muzică se asculta, ce prostii mai făcea. Acum e 2011, iar noua lume îmi permite să scriu aici la rândul meu că mai demult era altfel. Și acest mai demult nu este atât de departe de mine. Ori - impresia îmi este - că am ajuns prea repede în postura de a zice aceste lucruri, pe care le auzeam când eram și eu mai mic, din gura unor oameni a căror viață era mai închisă dar mai tihnită. Firele lor albe, îmi dădeau pe atunci impresia că mai este atât de mult până voi ajun ge la rândul meu să îmi vină să zic ”pe vremea mea”. Dar iată că nu e așa. Pe vremea mea nu eraU manele, pe vremea mea de-abia apăreau calculatoarele, pe vremea mea, la radio se dădea muzică de pe casete și chiar discuri (de ălea de vinyl), pe vremea mea internetul era o specie rară, pe vremea mea...era începutul. De atunci puțin a trecut, atât de puțin, uitându-mă în oglindă nici că se vede, dar acum internetul este mobil, muzica e doar o gălăgie, toată lumea vorbește încontinuu și nimeni nu mai ascultă, iar eu scriu aceste lucruri aici, fără o idee anume, de pe un calculator mai subțire decât un video-player. Și a-pro0pos de, am auzit că în mega germania, la casele unor super-market-uri încă se mai găsesc de cumpărat casete video. Goale. Pentru înregistrat. Încă se mai găsesc și la noi casete audio. Încă. Încă se mai ascultă macarena. Încă. Încă îmi mai aduc aminte de numele unor oameni pe care îi ascultam la radio și care m-au marcat atât de tare încât să îmi aleg la rândul meu să vreau să fac asta în viață. Dar în viață mai ai nevoie și de puțină apreciere, de puțin curaj, de ... nu maimștiu ce, însă mai ai nevoie de acel quelque'chose care să îți dea puterea de a-ți continua drumul.
Ori, poate le văd eu foarte trist și acest impuls lipsește moementan. Totul e liniar și ne bucurăm că nu e mai rău. Vorba aia românească ”e bine și-așa rău” e revenit cam peste tot. Nimeni nu mai dorește nimic, se mulțumește doar să existe și se bucură că poate să mai existe într-o realitate unde i se tot repetă că va fi tot mai rău.
Și acum m-am trezit și eu să vreau să schimb ceva, să îi ofer omului alternative, să îl scot din tipare. Când tiparele sunt singura lui certitudine în lumea nebună pe care tot el și-a creat-o, în timp, dar fără să își dea seama.
Tot ”dincolo” rămâne țelul suprem, chiar dacă acest dincolo, la o privire atentă a rămas acel dincolo privit prin ochii copiăroși ai anilor '90, tot ”nu ne permitem” a rămas replica părinților când celui mic i se scurg ochii în fața unei vitrine din oraș, tot ”restructurare” se aude la câteva zile pe la servici, tot lucrurile ieftine se caută, chiar dacă odată ajuns cu ele acasă observi că deja s-au stricat, tot plin e în târg duminica, dar de aia tot românul este cel care nu vrea să schimbe nimic. Indiferent.
Cum era gluma aia veche? ”La vremuri noi...tot noi” Și poate și de asta, cei puțini care au încercat câte ceva, ajung să fie de-a dreptul trași de tot pe dreapta. Că oricum nu contează.
---
Dialogul e simplu:
X - ”Avem de-aia, de-ailaltă și de aia?”
Y - ”Da!”
X - ”Păi gata”
Y - ”Dar, pe lângă astea pe care deja le aveți, puteți să aveți și acest altceva, în +...”
X - ”Beeeei, avem de-aia, de-ailaltă și de aia?! ...Avem. Treaba e gata, zi-mi cât costă!”
Mi s-a tot spus și mie că defapt ne maturizăm, nu îmbătrânim, fapt care la momentul respectiv se dorea a fi un impuls de tinerețe. L-am apreciat atunci, însă de atuci și până acum nu a trecut foarte mult timp și tot la termenul folosit uneori în exces mă opresc ”old school”. Chiar zilele trecute am avut din nou ocazia să mă bucur pe interiorul meu, fiindcă am fost înconjurat de oameni care la rândul lor își aduceau aminte de tinerețile lor. Ce vremuri erau, ce muzică se asculta, ce prostii mai făcea. Acum e 2011, iar noua lume îmi permite să scriu aici la rândul meu că mai demult era altfel. Și acest mai demult nu este atât de departe de mine. Ori - impresia îmi este - că am ajuns prea repede în postura de a zice aceste lucruri, pe care le auzeam când eram și eu mai mic, din gura unor oameni a căror viață era mai închisă dar mai tihnită. Firele lor albe, îmi dădeau pe atunci impresia că mai este atât de mult până voi ajun ge la rândul meu să îmi vină să zic ”pe vremea mea”. Dar iată că nu e așa. Pe vremea mea nu eraU manele, pe vremea mea de-abia apăreau calculatoarele, pe vremea mea, la radio se dădea muzică de pe casete și chiar discuri (de ălea de vinyl), pe vremea mea internetul era o specie rară, pe vremea mea...era începutul. De atunci puțin a trecut, atât de puțin, uitându-mă în oglindă nici că se vede, dar acum internetul este mobil, muzica e doar o gălăgie, toată lumea vorbește încontinuu și nimeni nu mai ascultă, iar eu scriu aceste lucruri aici, fără o idee anume, de pe un calculator mai subțire decât un video-player. Și a-pro0pos de, am auzit că în mega germania, la casele unor super-market-uri încă se mai găsesc de cumpărat casete video. Goale. Pentru înregistrat. Încă se mai găsesc și la noi casete audio. Încă. Încă se mai ascultă macarena. Încă. Încă îmi mai aduc aminte de numele unor oameni pe care îi ascultam la radio și care m-au marcat atât de tare încât să îmi aleg la rândul meu să vreau să fac asta în viață. Dar în viață mai ai nevoie și de puțină apreciere, de puțin curaj, de ... nu maimștiu ce, însă mai ai nevoie de acel quelque'chose care să îți dea puterea de a-ți continua drumul.
Ori, poate le văd eu foarte trist și acest impuls lipsește moementan. Totul e liniar și ne bucurăm că nu e mai rău. Vorba aia românească ”e bine și-așa rău” e revenit cam peste tot. Nimeni nu mai dorește nimic, se mulțumește doar să existe și se bucură că poate să mai existe într-o realitate unde i se tot repetă că va fi tot mai rău.
Și acum m-am trezit și eu să vreau să schimb ceva, să îi ofer omului alternative, să îl scot din tipare. Când tiparele sunt singura lui certitudine în lumea nebună pe care tot el și-a creat-o, în timp, dar fără să își dea seama.
Tot ”dincolo” rămâne țelul suprem, chiar dacă acest dincolo, la o privire atentă a rămas acel dincolo privit prin ochii copiăroși ai anilor '90, tot ”nu ne permitem” a rămas replica părinților când celui mic i se scurg ochii în fața unei vitrine din oraș, tot ”restructurare” se aude la câteva zile pe la servici, tot lucrurile ieftine se caută, chiar dacă odată ajuns cu ele acasă observi că deja s-au stricat, tot plin e în târg duminica, dar de aia tot românul este cel care nu vrea să schimbe nimic. Indiferent.
Cum era gluma aia veche? ”La vremuri noi...tot noi” Și poate și de asta, cei puțini care au încercat câte ceva, ajung să fie de-a dreptul trași de tot pe dreapta. Că oricum nu contează.
---
Dialogul e simplu:
X - ”Avem de-aia, de-ailaltă și de aia?”
Y - ”Da!”
X - ”Păi gata”
Y - ”Dar, pe lângă astea pe care deja le aveți, puteți să aveți și acest altceva, în +...”
X - ”Beeeei, avem de-aia, de-ailaltă și de aia?! ...Avem. Treaba e gata, zi-mi cât costă!”
joi, 3 februarie 2011
Minus / Negativ
-13 ori -14...ce mai contează?! Suntem atât de obijnuiț cu minusurile, ni se transmit constant pe toate canalele, așa încât aceste temperaturi ( foarte scăzute ptr. orașul nost' ) nu ne mai șochează. Le vedem constant pe termometru, ni se prognozează de către Busu...așa și? Putem face ceva în sensul ăsta sau nu?! Păăăăi, nu prea. Așa că stăm să treacă. E destul de funny cum la fel stăm și în alte împrejurări să se întâmple acel ceva despre care ni s-a spus că va ăbtâmpla dar chiar nu avem ce face ca să-i schimbăm soarta. Așa e și cu țara, dacă îmi permiți. Merge cum merge. Bine / rău, nu stăm acum să catalogăm. Observăm doar că orice am face, nu influențează cu nimic. Absolut nimic. Lucrurile, poate mi se pare mie, au fost reglementate înainte să ne prindem noi, orice implicare de-a noastră ne-având nici o legătură cu ceea ce se va întâmpla pe viitor. E drept că mai avem uneori impresia că putem face ceva, ne dăm peste cap, ne stressăm, încercăm, totul ca ajunși la finalitatea avțiunilor să ne trezim eXact în aceeași postură ca la început. Dar, sigur, vom avea tot timpul sentimentul că nu am stat degeaba. Corect, însă rezultatul final mi se pare că e fiX același. Ori, dacă ne concentram spre alteuri, în tot acest timp, pot să gândesc, măcar nu mai pierdeam niște nervi în +.
Așa văd acum lucrurile, poate realitatea nu e chiar așa, însă vremea se potrivește perfect cu ceea ce auzim sau vedem în jurul nostru. La fel ca și temperaturile, bugetele sunt pe minus, leul la fel, job-urile la fel, banii încasați la fel...deci cam totul e prea pe minus la început de 2011. Unde mai pui căCriza (intenționat scris așa) continuă să fie un bun motiv pentru a fi eXclus din rândurile colectivului în care încă te mai afli.
După cum credeam și mai demult...Nobody needs artists anymore, vorba aia pur românească revine în forță ”Dacă mere și-așa...” Ori, de cel puțin 20 de ani, asta a fost singura constantă la noi. Acum s-a ridicat la gradul de normalitate. Pentru că excel-ul nu contorizeaza și nu va contoriza niciodata CUM realizezi ceva, ci în căsuța respectivă va conta doar CÂT ai făcut. Și dacă dă cu minus nu e bine.
Așa văd acum lucrurile, poate realitatea nu e chiar așa, însă vremea se potrivește perfect cu ceea ce auzim sau vedem în jurul nostru. La fel ca și temperaturile, bugetele sunt pe minus, leul la fel, job-urile la fel, banii încasați la fel...deci cam totul e prea pe minus la început de 2011. Unde mai pui căCriza (intenționat scris așa) continuă să fie un bun motiv pentru a fi eXclus din rândurile colectivului în care încă te mai afli.
După cum credeam și mai demult...Nobody needs artists anymore, vorba aia pur românească revine în forță ”Dacă mere și-așa...” Ori, de cel puțin 20 de ani, asta a fost singura constantă la noi. Acum s-a ridicat la gradul de normalitate. Pentru că excel-ul nu contorizeaza și nu va contoriza niciodata CUM realizezi ceva, ci în căsuța respectivă va conta doar CÂT ai făcut. Și dacă dă cu minus nu e bine.
miercuri, 26 ianuarie 2011
Vreau. Pot.
Între vreau și pot mai este un termenl. Treaba asta nu ți-o eXplică nimeni. Cei care nu s-au prea lovit de probleme, ar spune așa ”Vreau și pot !”. În schimb marea majoritate nu își permite aceasta certitudine, așa că este mai rezervată. Propoziția care le iese lor va fi întotdeuna ”Vreau, dar oare și pot?” Ori, acest oare vine de vis-avis, pentru că oricât ai vrea (spune viața trăită până atunci) deobicei nu prea și poți să faci acel lucru, ori să pui în practică gandul ăla care te-a tot măcinat nopți de-a rândul. Aici nu ține de faptul că ”nu ai găsit modalitatea în care să prezinți ceea ce ai vrut în cel mai bun mod”. Nuuu. Ține doar de faptul că în realitatea acestora din urmă au fost atâtea situații în care ceea ce au făcut era bine, dar NEapreciat, ori bine gândit dar de NErealizat.
Pe de altă parte însă, generația mai tânără pleacă dintr-un alt punct. Unul mai simplu și netrecut prin experiențele negative care încet dar sigur îți taie tot elanul. Așa că propoziția lor de început este plină de siguranță. ”Vreau și pot !” vor spune aceștia, cu gândul clar că dacă au în cap ceva, există posibilități să ducă acel lucru la bun sfârșit. Le dau dreptate, punându-mă în postura lor, chiar dacă în mod normal ridic câte o sprânceană de fiecare dată când aud propoziția asta. Sigur are legătură cu experiența deja acumulată.
Revenind, termenul care face diferența se împarte între ”Vreau ȘI pot !” (generația mai tânără)
”Vreau SĂ pot !”(ăștiălalți mai trecuți)
Pe de altă parte însă, generația mai tânără pleacă dintr-un alt punct. Unul mai simplu și netrecut prin experiențele negative care încet dar sigur îți taie tot elanul. Așa că propoziția lor de început este plină de siguranță. ”Vreau și pot !” vor spune aceștia, cu gândul clar că dacă au în cap ceva, există posibilități să ducă acel lucru la bun sfârșit. Le dau dreptate, punându-mă în postura lor, chiar dacă în mod normal ridic câte o sprânceană de fiecare dată când aud propoziția asta. Sigur are legătură cu experiența deja acumulată.
Revenind, termenul care face diferența se împarte între ”Vreau ȘI pot !” (generația mai tânără)
”Vreau SĂ pot !”(ăștiălalți mai trecuți)
luni, 24 ianuarie 2011
Suspensie
- Mecanism gândit pentru a te proteja de şocuri, implementat cu succes în inustria auto.
- Starea aceea proverbială în care te mai afli din când în când...
Ambele "definiţii" sunt corecte, iar dacă prima face parte din lumea reală, mă voi referi mai mult la cea de-a doua, pentru că mi se pare că suntem într-o oarecare suspensie. Pentru cei cărora le-a fugit mintea la termenul folosit tot mai des după trecerea multor ani de muncă (şi anume pensie) în acest context, chiar dacă suspensie îl înglobează, nu are nici o legătură. Poate doar una răutăcioasă, din care s-ar putea trage concluzia că "face ăsta ce face şi tot la pensie se gândeşte". Enfin.
Soarele a răsărit, atmosfera parcă s-a mai cuminţit, însă am impresia că am rămas tot în acea proverbială suspensie. Adică, dacă stai să despici firul în 4, nu ai putea spune că eşti sigur de ceva anume, ori că ai siguranţa că şi mâine va fi cel puţin la fel de bine ca astăzi. Şi astea toate încep să lase urme. Încearcă următorul experiment - (4 fun) - întreabă pe cine vrei, când vrei, ce vrea de la viaţă... Intuiesc că primele cuvinte care îi vor ieşi pe gură vor fi "Nu ştiu ...". La fel de bine, poţi încerca o întrebare mai simplă, de genul "Unde ţi-ar pace să mergi în concediu?" Sunt aproape convins că răspunsul va începe la fel. "Nu ştiu...". Eşti îtr-un bar şi vei fi întrebat "Cu ce vă servesc?". Ghici care sunt primele cuvinte care ies pe gură?!
Şi atunci, mă întreb, mai ştim noi oare ce vrem de fapt? Avem măcar ceva acolo pe care să ne bazăm când suntem întrebaţi...orice?
Răspunsul îl intuiesc deja şi da, începe tot cu acele 2 cuvinte magice "Nu ştiu"
Teoria este simplă, am fost aduşi în starea asta, ca să le fie simplu unora să ne transmită că cu doar X lei putem avea tot ceea ce ne dorim. Chiar dacă în secunda 2 nu suntem convinşi că ne-am dorit aia. Dar "mamă, mamă ce afacere am făcut !"
Teoria conspiraţiei mi-o asum şi cu siguranţă nu este adevărul gol goluţ. Pentru că la rândul meu, fiind pasager într-atâţia termeni folosiţi excesiv este tot mai greu să ai acea mică siguranţă că eşti croit într-un fel şi ai anumite repere. Oricum şi aici poţi fi oricând atacat că "tu nu reuşeşti să ieşi din ale tale", deci nu e bine nici aşa. Şi atunci îmi permit să pun eu întrebarea "Cum e mai bine să fii?" Ghici care e răspunsul pe care îl intuiesc?!
Însă acest răspuns intuit, vine de la cei care au de fiecare dată un răspuns pe ţeavă, ştiu mult mai bine ca tine mai multe lucruri, au soluţiile şi viaţa mult mai organizată. Şi cu toate astea, uneori nici ei nu ştiu. Dar n-o să recunoască acest lucru. Pentru că nu vor... sau nu ştiu dacă au susţinut asta au ba.
- Starea aceea proverbială în care te mai afli din când în când...
Ambele "definiţii" sunt corecte, iar dacă prima face parte din lumea reală, mă voi referi mai mult la cea de-a doua, pentru că mi se pare că suntem într-o oarecare suspensie. Pentru cei cărora le-a fugit mintea la termenul folosit tot mai des după trecerea multor ani de muncă (şi anume pensie) în acest context, chiar dacă suspensie îl înglobează, nu are nici o legătură. Poate doar una răutăcioasă, din care s-ar putea trage concluzia că "face ăsta ce face şi tot la pensie se gândeşte". Enfin.
Soarele a răsărit, atmosfera parcă s-a mai cuminţit, însă am impresia că am rămas tot în acea proverbială suspensie. Adică, dacă stai să despici firul în 4, nu ai putea spune că eşti sigur de ceva anume, ori că ai siguranţa că şi mâine va fi cel puţin la fel de bine ca astăzi. Şi astea toate încep să lase urme. Încearcă următorul experiment - (4 fun) - întreabă pe cine vrei, când vrei, ce vrea de la viaţă... Intuiesc că primele cuvinte care îi vor ieşi pe gură vor fi "Nu ştiu ...". La fel de bine, poţi încerca o întrebare mai simplă, de genul "Unde ţi-ar pace să mergi în concediu?" Sunt aproape convins că răspunsul va începe la fel. "Nu ştiu...". Eşti îtr-un bar şi vei fi întrebat "Cu ce vă servesc?". Ghici care sunt primele cuvinte care ies pe gură?!
Şi atunci, mă întreb, mai ştim noi oare ce vrem de fapt? Avem măcar ceva acolo pe care să ne bazăm când suntem întrebaţi...orice?
Răspunsul îl intuiesc deja şi da, începe tot cu acele 2 cuvinte magice "Nu ştiu"
Teoria este simplă, am fost aduşi în starea asta, ca să le fie simplu unora să ne transmită că cu doar X lei putem avea tot ceea ce ne dorim. Chiar dacă în secunda 2 nu suntem convinşi că ne-am dorit aia. Dar "mamă, mamă ce afacere am făcut !"
Teoria conspiraţiei mi-o asum şi cu siguranţă nu este adevărul gol goluţ. Pentru că la rândul meu, fiind pasager într-atâţia termeni folosiţi excesiv este tot mai greu să ai acea mică siguranţă că eşti croit într-un fel şi ai anumite repere. Oricum şi aici poţi fi oricând atacat că "tu nu reuşeşti să ieşi din ale tale", deci nu e bine nici aşa. Şi atunci îmi permit să pun eu întrebarea "Cum e mai bine să fii?" Ghici care e răspunsul pe care îl intuiesc?!
Însă acest răspuns intuit, vine de la cei care au de fiecare dată un răspuns pe ţeavă, ştiu mult mai bine ca tine mai multe lucruri, au soluţiile şi viaţa mult mai organizată. Şi cu toate astea, uneori nici ei nu ştiu. Dar n-o să recunoască acest lucru. Pentru că nu vor... sau nu ştiu dacă au susţinut asta au ba.
luni, 17 ianuarie 2011
Flori de gheaţă
La fel ca anul trecut (ca se potriveste)
Sub tălpile mele uşoare
E un tablou rupt parcă dintr-un basm
O amintire...oare?
Este foarte greu să pui pe "noua"hârtie eXact ce simţi în anumite momente. Şi-mi amintesc că mai demult nu era aşa. Lucrurile s-au schimbat, timpul alunecă altfel, totul are altă importanţă, iar momentele dedicate pentru a mai simţi...(ca să rimeze) au maaaare toleranţă. Stăteam ăntr-o discuţie cu cineva mai de demult decât mine să savurez fiecare frame din filmul întâmplării pe care el a trăit-o şi încerca să mi-o redea în vorbe. Apoi, căzând mai mult pe gânduri m-a lovit. Nu mai stăm cu noi înşine. Viaţa ne poartă într-o mie şi una de situaţii, "treburile" de rezolvat sunt atât de continue, încât nu mai găsim acel moment în care să mai şi simţim. Am cam uitat cum vine asta. Făcând comparaţia cu anii de demult, îmi aduc aminte că termenul era mai des folosit:"-Am simţit că nu se mai putea" sau "-Am simţit atunci că îmi venea să..."ori"-Simţeam că trebuie să fac ceva..." etc. În ziua de azi, dacă spui că simţi ceva eşti privit cu îndoială - asta ca să fiu drăguţ în exprimare - ca să nu zic chiar luat în derâdere de cel de vis-a-vis care, poate, nu a trăit acest sentiment vreodată cu intensitate. Îmi plăcea de fiecare dată când auzeam "Nu putem simţi cu toţii la fel" şi aud asta de zeci de când eram mic, dar mi se pare că e calea prin care cel mai simplu scapi pe cineva dintr-o situaţie care implică termenul mai sus amintit. Sunt de acord. E muuuuult mai simplu să vrei sau să faci decât să îţi iei o secundă în plus şi să simţi DACĂ să vrei sau bunăoară să faci. Ori dacă nici nu cunoşti sentimentul mai clar, ori îţi e teamă să nu-i cazi pradă..."rezultatul e beton" (vorba reclamei). Discuţia e mult mai...foaaaaarte largă şi nu e nici mediul (blog) nici timpul pentru a continua. Nu ştiu ce m-a apucat să intru (again) unde nu-mi fierbe oala. Observat-am doar că astea cu simţitul sunt tot mai departe de noi,fiecare din noi. Şi de aici...tot ce se întâmplă în lumea REALĂ. Excelul guvernează, nimic nu se mai apreciază şi nici nu mai contează dacă eventual rimează.
joi, 13 ianuarie 2011
Scriu (ca să nu tac)
Observi_... mai demult era vorba conform căreia "vorbeşti ca să nu taci" era sloganul. Acum, odată cu noua lume crizată am ajuns să scriu (ca să nu tac).
Cam despre asta vroiam să zic. Nu credeam, acum câţiva ani că lumea se va schimba atât de repede, ori că eu voi face parte dintr-o schimbare atât de radicală a tot ceea ce credeam este kind of forever.Da, e adevărat, mintea mea de pe atunci era mult mai necoaptă, dar nici nu credeam că într-un interval atât de scurt se va ajunge ca mai totul să fie centralizat de la caputală. Mă imaginam în viaţa asta vorbindu-ţi o bună bucată, ei iată că acea bună bucată a fost mai scurtă în realitate, comparativ cu visurile mele. Şi de aici pot să mai deschid inelul şi să observ cum, pe lângă acest domeniu foarte multe (la modul general) s-au schimbat. le vezi şi tu, n-am să dau exemple clare acum şi aici...n-are sens. Însă aceste exemple ne fac să spunem că şi din acest punct de vedere este o ţară altfel, faţă de cea care era în copilăria noastră. Nu pre reuşesc să înţeleg cum de mai nimeni nu vede şi lucruile astea, sau m,ai bine spus cred că nu vrea să le vadă. Dincolo a rămas dincolo - stăteam de vorbă cu cineva - căruia la rândul meu i-am dat dreptate. DAAAAARRR, acest dincolo, văzut prin ochii copilăriei multora dintre noi, era acel ţinut de unde venea Coca-cola sau ursuleţii Haribo, sau alte prostioare care ne făceau mai happz pe atunci. Acum însă, acel dincolo a dispărut de ceva multă vreme. Avem şi noi cam de toate, başca că mai putem să facem una-alta şi să fim pionieri (fără aluzii) în domaniul X sau Y. Asfaltul e drept, vine mai greu, benzina e de multe ori mai scumpă, Daaaaa, nu e normal, dar nici normalitatea nu mai este cea "proverbială" de demult. Unde mai pui că a venit şi criza, motiv bun ptr. orice angajator să îl ia în calcul ca şi motiv de disponibilizări, dar până la urma urmei încep să se distingă şi acele lucruri buna pe lângă care trecem zilnic şi alţii le consideră WOW. Oraşul nostru este unul frumos, cu un farmec aparte, apreciat de din ce în ce mai mulţi turişti. Apa de la robinet e băubilă, fără a avea gust, muntele ne este aproape şi centura s-a dat deja în folosinţă. Numai câteva motive să vezi că Da, la noi e bine. Dar tot timpul mai nou se fac şi comparaţii. pentru că şi de acolo vin părerile de "Daaaaaa, daaaaarrrrrr la ei..."Boon, la ei e altfel, aici, din punctul lor de vedere e altfel, până la urma urmei este cel mai uşor şi comod să alegi. Dacă ai fericirea de a te afla în postura de a alege. Tot timpul am crezut că atunci când ai de ales între ceva şi altceva e bine în primul rând să te prinzi că ai posibilitatea de a alege. Asta vine şi din perioada pe care am prins-o la rândul meu care nu-ţi prea dădea oportunitatea de a alege. Aşa că îi înţeleg cu atât mai mult pe cei născuţi după 90, cărora le dau şi dreptate. E bine să ai de unde alege şi să faci alegerea corectă. Daaaaaar (că tot timpul e vorba de un dar, chiar dacă a trecut "luna cadourilor") în funcţie de elegerile fiecăruia vin şi responsabilităţile. Trebuie să fii cel puţin dus să spui "Şi ce-are dacă?!" sau "Mai vedem noi" odată ce şi-ai făcut un oarecare plan care-ţi va influenţa alegerea. Însă de multe ori aşa se întâmplă, aceste lucruri fiind tot mai dese, întâlnite la tot mai mulţi oameni dând şi incertitudinea care exostă de ceva foarte mult timp şi care începe să mă afecteze şi pe plen personal. Însă ce vreau să spun este că de prea mult timp se tot găseşte acel ţap ispăşitor. Ce-ar fi dacă am mai arunca mai des câte o privire în interior (prin comparaţie) şi am reuşi să vedem cu adevărat ce ne lipseşte. Poate aşa vor ieşi la iveală câteva variante de a schimba ceva care ar putea avea un efect mult mai apropiat de sufletul fiecăruia. Că dacă stăm în tribună şi ne plângem n-o să rezolvăm nimic, cred eu. E drept că nu e aşa cum trebuie, însă acest "cum trebuie" diferă foarte mult de la caz la caz, de la aşteptări la aşteptări. un singur punct e comun. Banul. Românul este firea care NU apreciază, nu evaluează...mai precus "NU mă interesează". Altfel ar vrea de toate, în acest de toate neştiind clar ce vrea, dar dacă se poate...să fie de toate. Poate şi de aceea talentele se duc, ce buni îşi încearcă norocul pe altundeva, nu neapărat din cauza banului, ci mai mult din cauza faptului că aici nu conteaza. Orice ai face. Ori e prea "hăis", ori " 'cea". Între astea 2 limite ne mai existând acel mijloc în care să poţi să...trăieşti până la urma urmei. E ianuarie, lucru rile încă nu s-au crizat, mai e timp de reflecţii interioare. Poate vom trage alte şi alte concluzii mai optimiste, care ne vor mai da speranţa că la un moment dat va fi mai bine.
Că vorba aia... "Speran'a moare ultima"
Cam despre asta vroiam să zic. Nu credeam, acum câţiva ani că lumea se va schimba atât de repede, ori că eu voi face parte dintr-o schimbare atât de radicală a tot ceea ce credeam este kind of forever.Da, e adevărat, mintea mea de pe atunci era mult mai necoaptă, dar nici nu credeam că într-un interval atât de scurt se va ajunge ca mai totul să fie centralizat de la caputală. Mă imaginam în viaţa asta vorbindu-ţi o bună bucată, ei iată că acea bună bucată a fost mai scurtă în realitate, comparativ cu visurile mele. Şi de aici pot să mai deschid inelul şi să observ cum, pe lângă acest domeniu foarte multe (la modul general) s-au schimbat. le vezi şi tu, n-am să dau exemple clare acum şi aici...n-are sens. Însă aceste exemple ne fac să spunem că şi din acest punct de vedere este o ţară altfel, faţă de cea care era în copilăria noastră. Nu pre reuşesc să înţeleg cum de mai nimeni nu vede şi lucruile astea, sau m,ai bine spus cred că nu vrea să le vadă. Dincolo a rămas dincolo - stăteam de vorbă cu cineva - căruia la rândul meu i-am dat dreptate. DAAAAARRR, acest dincolo, văzut prin ochii copilăriei multora dintre noi, era acel ţinut de unde venea Coca-cola sau ursuleţii Haribo, sau alte prostioare care ne făceau mai happz pe atunci. Acum însă, acel dincolo a dispărut de ceva multă vreme. Avem şi noi cam de toate, başca că mai putem să facem una-alta şi să fim pionieri (fără aluzii) în domaniul X sau Y. Asfaltul e drept, vine mai greu, benzina e de multe ori mai scumpă, Daaaaa, nu e normal, dar nici normalitatea nu mai este cea "proverbială" de demult. Unde mai pui că a venit şi criza, motiv bun ptr. orice angajator să îl ia în calcul ca şi motiv de disponibilizări, dar până la urma urmei încep să se distingă şi acele lucruri buna pe lângă care trecem zilnic şi alţii le consideră WOW. Oraşul nostru este unul frumos, cu un farmec aparte, apreciat de din ce în ce mai mulţi turişti. Apa de la robinet e băubilă, fără a avea gust, muntele ne este aproape şi centura s-a dat deja în folosinţă. Numai câteva motive să vezi că Da, la noi e bine. Dar tot timpul mai nou se fac şi comparaţii. pentru că şi de acolo vin părerile de "Daaaaaa, daaaaarrrrrr la ei..."Boon, la ei e altfel, aici, din punctul lor de vedere e altfel, până la urma urmei este cel mai uşor şi comod să alegi. Dacă ai fericirea de a te afla în postura de a alege. Tot timpul am crezut că atunci când ai de ales între ceva şi altceva e bine în primul rând să te prinzi că ai posibilitatea de a alege. Asta vine şi din perioada pe care am prins-o la rândul meu care nu-ţi prea dădea oportunitatea de a alege. Aşa că îi înţeleg cu atât mai mult pe cei născuţi după 90, cărora le dau şi dreptate. E bine să ai de unde alege şi să faci alegerea corectă. Daaaaaar (că tot timpul e vorba de un dar, chiar dacă a trecut "luna cadourilor") în funcţie de elegerile fiecăruia vin şi responsabilităţile. Trebuie să fii cel puţin dus să spui "Şi ce-are dacă?!" sau "Mai vedem noi" odată ce şi-ai făcut un oarecare plan care-ţi va influenţa alegerea. Însă de multe ori aşa se întâmplă, aceste lucruri fiind tot mai dese, întâlnite la tot mai mulţi oameni dând şi incertitudinea care exostă de ceva foarte mult timp şi care începe să mă afecteze şi pe plen personal. Însă ce vreau să spun este că de prea mult timp se tot găseşte acel ţap ispăşitor. Ce-ar fi dacă am mai arunca mai des câte o privire în interior (prin comparaţie) şi am reuşi să vedem cu adevărat ce ne lipseşte. Poate aşa vor ieşi la iveală câteva variante de a schimba ceva care ar putea avea un efect mult mai apropiat de sufletul fiecăruia. Că dacă stăm în tribună şi ne plângem n-o să rezolvăm nimic, cred eu. E drept că nu e aşa cum trebuie, însă acest "cum trebuie" diferă foarte mult de la caz la caz, de la aşteptări la aşteptări. un singur punct e comun. Banul. Românul este firea care NU apreciază, nu evaluează...mai precus "NU mă interesează". Altfel ar vrea de toate, în acest de toate neştiind clar ce vrea, dar dacă se poate...să fie de toate. Poate şi de aceea talentele se duc, ce buni îşi încearcă norocul pe altundeva, nu neapărat din cauza banului, ci mai mult din cauza faptului că aici nu conteaza. Orice ai face. Ori e prea "hăis", ori " 'cea". Între astea 2 limite ne mai existând acel mijloc în care să poţi să...trăieşti până la urma urmei. E ianuarie, lucru rile încă nu s-au crizat, mai e timp de reflecţii interioare. Poate vom trage alte şi alte concluzii mai optimiste, care ne vor mai da speranţa că la un moment dat va fi mai bine.
Că vorba aia... "Speran'a moare ultima"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
