Casă..ce?!

Titlul se poate interpreta ca şi un mesaj publicitar prin alăturarea celor 2 (ca şi să) şi reiese cu totul altceva. Dar nu despre asta m-am gâdit să aştern astăzi acum aici pe "hârtie". Mă refer doar la întrebare. O intrebare în a cărei răspuns stă de fapt dezlegarea altor iţe din complexitatea vieţii. So... ca să ce?! ăsta stă la baza mai multor dorinţe, acţiuni, instincte, te-ai pris ce vreau să zic. dar care este răspunsul general valabil la această întrebare. Că poate nu am înţeles eu exact despre ce e vorba ăn propoziţie. Aşa că întreb şi eu - scuzaţi deranjul - mai departe. Că poate lumea ştie mai mult decât arată (sau ascultă la volum TAREE). Până la urmă, gandim, dregem, ne agităm, le întoarcem, le acuzăm...ne agităm ca să ce?

(Ca să ce = in acest caz : pentru ce/la ce bun/de ce/)

Da... exact asa

Asezonez întru totul. Cu fiecare por. Asta e lumea mea http://www.happyfish.ro/ugc/despartire2/

Visul unui trandafir.

Bobocul de trandafir creştea pe câmp. În bătaia vântului îşi legăna frunzele, petalele lui erau mângâiate de fiecare strop de ploaie, roua dimineţilor târzii îl trezea în acelaşi loc şi el tot mai frumos creştea şi se înfrumuseţa. Din locul unde se afla, putea vedea schimbările petrecute de-a lungul timpului, reacţiile fiecăruia şi îşi imagina ca la un moment dat, prin frumuseţea sa să-şi lase amprenta asupra unui suflet măcar. Într-o bună zi, a venit o fetiţă. A vazut trandafirul şi s-a minunat de cât de frumos era. De când l-a observat trecea în fiecare zi pe-acolo, chiar şi un minut, ca să fie învăluită de mirosul inconfundabil al trandafirului. Într-o bună zi l-a luat acasă şi cu grijă l-a aşezat într-un ghiveci cu gândul să se bucure de el. Trandafirul vrăjit la rândul lui, a înflorit. Petalele lui erau larg deschise şi fetiţa, de fiecare dată când intra pe uşă se oprea în faţa lui şi-l admira minute în şir. Avea grijă de el, îi punea apă, îl proteja de razele puternice ale soarelui, ca să îl păstreze cât mai mult în toată splendoarea sa. La un moment dat însă, fetiţa a întârziat. A intrat pe uşă căscând, i-a aruncat o privire şi s-a dus la culcare. A doua zi la fel şi cu timpul a început să uite să îi mai pună apă, sau măcar să-l ferească de soarele arzător. Zilele treceau şi trandafirul, la fiecare clinchet se umfla în petale crezând că e uşa ce se deschide şi fetiţa intrând îl va admira din nou.
N-a mai fost niciodată însă aşa. Îşi amintea trandafirul de câmpul lui, de roua dimineţii, de bătaia vântului, dar mai ales de visurile lui. Simţea că mai poate, că nu i-a sosit încă ceasul. Frunzele în schimb au început să-i cadă, una câte una, petalele odată frumoase îl părăseau, pământul tot mai uscat, se crăpa sub el. Încet dar sigur, a plecat capul, parcă făcând o plecăciune de mulţumire pentru tot ce i s-a întâmplat. Nici nu mai avea putere să gândească, doar îşi accepta soarta. Apă demult nu mai avea, şi ultima petală acum îşi lua rămas bun. Rămas bun...

puncte puncte

Vaaaai ce nu îmi place. Vaaai ce mă deranjează. Vaaaaaai ce nu suport să aştept. Am observat că nu prea mai am nici eu nervi să aştept să se întâmple ceva. Ceva înspre bine. Să simt fiorul schimbării şi o bucurie să îmi inunde sufletul de fericire că într-un muuuult aşteptat sfârşit am ajuns şi în acel moment. Cel pe care l-am gustat mai demult şi în care viaţa era frumoasă. Cu bunele şi relele ei de atunci. Dar era frumoasă. Acum, din trecutul minunat au rămas doar ici-colo amintiri plăcute. Prezentul este disecat în discuţii. Concluzii aiurea trase, de faptnimic înspre bine.
Şi nu se mai termină odată MAI ăsta. Mai e, mai e. Fain ... ...

No hai să...

vorbim despre nimicuri. Acele nimicuri care ne fac viaţa "frumoasă". A se observa de musai ghilimelele, că dacă nu iară-s pus în situaţia de a da explicaţii 10 minute pentru că nu s-a înţeles ideea, care oricum mi se pare o tergiversare şi o lălăială, că poate doar doar, se ajunge cu discursul la subiectul preferat şi evident numai bun de ACUZAT. Aşa am mai văzut că se întâmplă şi am făcut aşadar atenţionarea. N-a durat decât 4 rânduri, da noh, îs convins că a înţeles TOată lumea. Deci vorbim despre adevăruri adevărate, acceptate ...sau nu. Toată lumea are ceva pe dinauntru care îl ghidează în tot ceea ce face. Acest ego interior se clădeşte de mic şi se căleşte în timp pe baza învăţăturilor primite şi a realităţilor întâlnite. Cu anii ce trec însă, încet dar sigur, acest ego începe tot mai des să fie catalogat şi disecat. De ce? Păi pentru că fiecare creştem şi ajungem la vârste care presupun alte acţiuni, alte dorinţe, alte năzuinţe. Şi dacă ai ceva de spus - este general acceptat - că ar fi bine să spui dar cu măsură. Pentru că vorba, rezultantă a unui gând poate lovi. De acord până la un punct. Acel punct în care nu sunt de acord cu regula societăţii care zice : ai voie să gândeşti, dar gândeşte în anumite limite, ai voie să faci ce vrei, dar în aceleaşi limite. Păi, şi atuni întreb, la ce bun să mai depun efortul, dacă oricum sunt încorsetat de limitele "acceptate de societate pentru un trai fericit". Intru mai în detalii şi încep prin a diseca câte îmi vin acum în cap. Pornind de la adevărul mai sus amintit cum că ne formăm de mici şi ne îmbunătăţim pe parcurs, în tinereţe te afectează altfel anumite acţiuni, trăiri, locuri, oameni. Cu cât interacţionezi mai mult cu ei, cu atît observi, înveţi şi bagi la cap pentru ca mai târziu să aplici la rândul tîu ce ţi-a plăcut şi evident să excluzi ce nu ţi-a plăcut. Aici intervine prima steluţă *. Universul care te formează este cuibul tău. Acolo te-ai născut, te gândeşti că acolo vei îmbătrâni dar vei face mai mult decât înaintaşii.
Ceea ce majoritatea a înţeles este ultima parte *că vei face mai mult decât au reuşit ai tăi. Şi pe asta se concentrează. Din cauze diferite se pleacă de acasă. De "libertate", de a vrea altceva, de a găsi ceva mai bun în acel moment.
Se observă aşadar prima diferenţă clară între 2 oameni. Cel care crede că acolo îi este locul şi celălalt care, trecând prin experienţele din alte locuri nu mai are cum să fie legat de acel loc numit "acasă". Mai departe. Se zice că acasă este acolo unde te simţi cel mai bine, comparativ cu o mai veche vorbă care zice că nicăieri nu e mai bine ca acasă. Alăturându-le pe amandouă, rezultă că aici se apropie cele 2 categorii cel mai tare. Îşi doresc ca "acasă" să fie locul în care să se simtă cel mai bine.
Pasul următor face ca ambele categorii să încerce noutatea. Prima categorie, mai legată de "acasă"-ul perfect întâmpină oareşce greutăţi în adaptabilitate, comparând tot timpul binele existent în universul de care s-a ataşat cu binele întâlnit. A doua categorie nu întâmpină dificultăţi atât de mari, ei fiind obijnuiţi cu schimbările. De fapt schimbările sunt parte din viaţa lor, singura idee pe care insistă este dacă să le accepte sau nu. Habar n-am cum e mai bine să fii, dar un mijloc se va găsi, ori cel mai uşor le vine să-l găsească celor care au mai făcut-o de-a lungul vremii, că aşa-s ei clădiţi.
Cu legături puternice referitor la această primă diferenţă, îşi mai face loc una. Cea legată de oameni. Universul liniştit al primei categorii, cu influenţe clare asupra a tot ce înseamnă persoana respectivă este diferit TOTAL de cel întâlnit la cea de-a doua categorie. Primii sunt mai legaţi de oamenii care le-au insuflat cunoştinţe, idei şi alteuri, pe când ceilalţi au relaţii ceva mai distante ca să nu zic reci cu cei ce-i înconjoară. În timp ce primii împărtăşesc un grup limitat, în care cunosc pe toată lumea, a doua categorie este înconjurată de amici, cunoştinţe, prieteni din care îşi alege pe care să şi-i apropie mai mult. O altă diferenţă definitorie.
Din cele expuse până acum, este logic ca şi aşteptările unuia comparativ cu celălalt să fie diferite, iar dacă nu sunt diferite, drumul până la la realizarea visurilor este altfel - opus - imaginat în fiecare din categorii. Pentru prima categorie este mai complicat, pentru ceilalţi este mai facil şi din cauză că nu îşi bat atâta capul de unii singuri. Sunt înconjuraţi de lume, ori se ştie că câte capete, atâtea păreri. Singura lor decizie este atfel facilă, care din variantele discutate li se mulează cel mai bine.
Concluzia întregii observaţii, explicată cu lux de amanunte este că a doua categorie este majoritară în societate. Acea societate care a făcut de mii de ani reguli, ca să se poată înţelege şi să poată convieţui. Însă aceeaţi societate care impune pe de altă parte aceste anumite limite, în care "se face" este folost în exces, atât în vorbe cât şi în fapte. Aceeaşi societate, gazdă a celor care nu au limită şi care într-un mod frumos sunt astfel atenţionaţi. Comparativ, cei din prima categorie sunt mult mai analizaţi şi uneori chiar acuzaţi. Că nu fac parte din marea majoritate, facil de înţeles de toată lumea. Păcat. Nu mă îndreptam înspre limita cealaltă, să ma aştept să fie de-a dreptul admiraţi. Departe de mine gândul. E doar o obseravţie simplă, într-o lume tooooot mai complexă.

Daca nu noi, poate-n 22

Astazi este 22 mai. MAI e un pic si am scapat si de MAI. MAI raman cateva si pa paaaa 2009. Inca un an trecut, rutina vietii de zi cu zi, dar ca si aspect general, nu am imbartranit ci am trait cateva experiente in plus. (Si nu e vorba de hymermarket-ul cu nacelasi nume :-). Am tarit sa vedem, sa observam, sa analizam si sa tragem concluzii bazate pe fapte. Asa incet, pic cu pic, observ si de la tv ca oamenii (oricat ar zice lumea) nu sunt facuti sa stea mult timp impreuna. Fiecare are e-ul interior, bazat pe o anumita crestere, fiecare are asteptari, nazuinte si idei mai mult sau mai putin bine intiparite, pe care doreste sa le realizeze in timpul vietii. Ca si aspect social - general acceptat (intarit si de biserica) este un adevar ca se doreste legarea oamenilor cu aceleasi asteptari si viyiuni unul de celalalt. Realitatea insa ne spune ca nu e neaparat asa. Poate ca asta era forma acceptata care iti dadea o anumita postura mai demult. Insa in vremurile de astazi, cand viteza vietii s.a schimbat, cand posibilitatile s-au inmultit, vad ca si reculul acestui "cum sa ramai singur" se produce tot mai des. Si in acest fel rasar stirile in care X i-a dat in cap lui Y din cauza problemelor adunate, sau ca alt X si-a pus capat zilelor pentru o nota rea luata la scoala, ca un alt Y a apucat calea strainatatilor pentru un trai mai bun, fara sa se gandeasca la ce e mai rau si...am vazut ca a avut nesansa, etc. Ori si de aici pot extrage concluzia ca oamenii nu-s facuti sa se suporte mult timp. Este un adevar experimentat ca rabdarea se cultiva in timp, la fel cum si acceptarea defectelor celuilalt, insa astea amandoua iau timp. Timp pe care momentan il alocam maaare parte pentru a ne face un trai mai bun. (Speram sau ne amagim asa). Cunosc si tot aud diferite cazuri, din diferite domenii, care la fel din diferite motive au ales sa isi desparta drumurile. La capatul oarecum opus, am intalnit si asa zise relatii, in care numai roz nu e treaba (nu ca ar fi fost vreodata din punctul meu de vedere). Asadar, cat timp va mai continua sa ne bantuie prin minte asta cu "de musai". La cate lucruri, sentimente dar mai ales viyiuni de viata exista, inclin sa cred ca e foarte foaaarte greu sa gasesti pe cineva care sa iti fie cu adevarat un aliat. La modul ca sa te inteleaga, sa iti impartaseasca viitorul cam in acelasi fel si care sa vrea sa...pe acelasi drum...la mijloc. Daca tot am ajuns la mijloc, am sa imi permit sa dau un sfat celor mai tineri. Mijlocul, am observat face totul. La mijloc de strada iti intalnesti aleasa, care la mijloc se intalneste cu tine in deciziile luate apoi de fiecare data (sau asa ar trebui). Dar ceea ce ni se prezinta este - ori ne place ori ba - un crampei ca defapt nu e asa. Unul este tot timp[ul cel care vrea, cel care decide si nu in ultimul rand cel care are o viziune din care nu vrea sa iese...foarte mult. Pentru ca asa a vazut. Comparativ insa nu isi aminteste, sa observe ca poate ceea ce a trait nu e neaparat cel mai fericit caz, insa asa stie asa face. Ca-i cel mai bine.

Nu sunt neaparat adeptul schimbarilor (acum vorbesc dpdv personal) numai de dragul schimbarilor si cred ca nu trebuie sa faci pe plac tuturor numai ca sa nu-i superi. Insa aceasta ultima propozitie se potrivea mai bine acum cativa multi ani, cand nu influenta pe nimeni...Azi e 22 mai si nu mi se pare ca mai sunt dintre cei care MAI pot sa zica daca nu noi...poate-n 22.

va urma

Încet...încet

Încet încet ne revenim. E ca în aia cu "mult somn am mai dormit". Lucrurile intră pe un făgaş din ce în ce mai normal, agitaţie mai există doar la cei care îşi pierd timpul cu detalii atât de insignifiante încât poţi să mori...uneori, noua realitate se schimbă din nou. În oraş agitaţie, în trafic nu mai vorbesc, fiecare încearcă să se descurce pe propriile forţe. Bine, cei care vor asta, că am întâlnit şi de ăilalţi care pun câte o întrebare la fiecare 2 minute. Dar nu îmi bat capul cu ei. Nu acum. N-am nervi. E după-masă, copiii plâng, mamele deretică prin case, vărbaţii prind ştirile de la televizor....e cald...şi dimineaţa şi seara... a venit vara. Toropeaşă în curând, ţepe şi necazuri prognozez la cei ce n-au schimbat nici măcar un gând (ca să rimeze) etîcî, etîcî. Da' în toată nebuloasa asta începe tot mai des să îmi apară în timpan sloganul ăla de demult, folosit de connex pe atunci..."viitorul sună bine"
(Chiar dacă e viitorul "de mâine", că peste ceva timp, cred că toate se vor întoarce.)
Dar pânî atunci mai avem timp. Mai avem timp să visăm un pic. Mai lasă-mă un pic. Un minut...