Nimic

nu mai vrea să facă nimeni. La asta se rezumă viaţa. La...nimic. Nimeni nu mai vrea să mai facă ceva. Nimeni nu mai are curajul de a visa. Nimeni nu mai are chef de...(completezi tu). Impactul psihologic al mult mediatizatei crize a fost atât de mare, încât el se va resimţi din păcate încă vreo câţiva ani. Atât personal, cât şi profesional - am obsevat - mai nimeni nu mai are chef. O fi şi vara de vină. O fi şi căldura resimţită, dar cert este că între cele două extreme nu mai există nimic. Poate că doar mie mi-a făcut impresia, mai demult că ar exista o legătură clară între ceea ce eşti ca persoană şi ceea ce faci (la locul de muncă), însă de ceva vreme această legătură s-a pierdut. Poate şi din cauza acelui "nu contează". Nu mai contează BASICLY cine eşti, pentru că nu mai contează nici ce faci, atâta timp cât faci. Ori cu această concluzie cam oricine poate să facă orice. Raţionamentul este simplu şi car. Ori că eşti priceput, ori că nu, atâta timp cât ţi-a ieşit e O.K. Şi de aici e normal ca tot universul să se prăbuşească, şi numai datorită faptului că oricine a crezut şi încă mai crede că poate. Şoferul profesionist va putea aşadar să aleagă să şi cânte, spălătoreasa să danseze ş.a.m.d. Pentru că la rândul nostru am ajuns în 2011 să avem şefi care au ajuns acolo nu neapărat pe seama experienţei ori a priceperii, ci pur şi simplu în urma unei conjuncturi favorabile. Deci nimic din ceea ce faci nu contează atâta timp cât nu deranjezi pe nimeni. Căci, pe de altă parte, dacă ve vrea să faci ceva, oricum nu vei fi lăsat, ori în cel mai apropiat caz nu va conta. Vorba aia pur românească "Vrei să faci ceva?!...De ce?!" Lumea îşi are parcursul firesc. Nimic nu s-a întâmplat oamenilor care au vrut ori au putut. Tot timpul cei cu bani au avut de câştigat. Bani, pe care i-au avut din necunoscute surse. Treaba lor. Dar e simplu. Au avut, au făcut. N-au avut...au...trăit. Au încercat să trăiască. Totul se rezumă la ... nimic.