articol 7-oct

Titlu : Mai vrei ?
Salut, încă odată. AŞ VREA să îmi continui ideea cu care am incheiat data trecută şi o să te prinzi pe final de ce “aş vrea” ăsta l-am scris cu litere de tipar. Am sa vorbesc simplu, ca să înţeleagă toată lumea care e ideea. În fiecare lucru pe care îl întreprindem, indiferent de fire deobicei pornim de la a vrea ceva. Corect până aici. Avem un cap pe umeri, gândim cu el, punem în balanţă, socotim, dar în primul rând vrem să...ceva. Odată ce vrem, fiecare celulă a corpului (minte, suflet) începe să se mişte într-un aumit ritm, pentru a ne aduce mai aproape de rezultatul acestui vreau. Boon. Ei, odată ce nu mai eşti singur, consider că ceea ce vroiai atât de simplu, devine dint-odată ceva mai complicat, pentru că nu mai eşti doar tu. Aşa că firesc mi se pare ca în orice amănunt care îl implică şi pe celălalt, să te gândeşti mai în profunzime dacă vrei au ba. Exemplu: În ceea ce mă priveşte, încerc ca acest mic cuvânt, cu implicaţii atât de mari uneori să îl folosesc oridecâteori îmi aduce o bucurie, fericire. Ai înţeles? Vreau = bucurie, fericire. Boon. Ei, când suntem mai mulţi de 1, vreau ăsta - tinde să devină vreau doar dacă îţi provoacă şi ţie la fel de multă bucurie ca şi mie. Mi se pare un mic amănunt, dar totuşi de bază în 2. Odată cu asta, bunăoară, vreau cu adevărat ceva, atâta timp cât fac ceva ce te influenţează în bine şi pe tine, sau, în cel mai rău scenariu posibil, nu te influenţează pe tine deloc. Şi aşa, în noua realitate, suntem tot mai ocupaţi, tot mai agitaţi, fiecare cu ale noastre, încât e destul de greu să nu influenţezi pe acel cineva din partea ailaltă. Dar, cu toate sacrificiile de zi cu zi : că stai mai puţin la servici, că rezolvi multe în timp scurt, că ajuţi în stânga sau în dreapta, şi exemplele pot continua, doreşti să faci diferenţa între obligaţie şi dorinţă. Cred că e musai să merg la servici, ok, dar nu e musai să nu îţi răspund la telefon în tot acest timp. E musai să mă odihnesc, dar nu e musai să dorm de fiecare dată când îmi eşti prin preajmă. Ei, din toate cele explicate mai sus, vreau să subliniez că acest vreau poate fi cel care dă măsura egoismului, în concluzie a minţii, gândirii fiecăruia. Căci dacă îţi pasă de ceea ce ai lângă tine, se presupune că egoist nu eşti şi ceva în mintea ta îţi zice “fă aşa, nuu aşa”. De ceva timp încoace însă, observ o altă categorie, sau poate doar îmbătrânesc întâlnind crâmpeie ale noiigeneraţii. De înşelat m-am mai înşelat, dar am crezut că odată cu trecerea anilor m-am mai şi deşteptat. Mărog. În categoria asta, de care-ţi ziceam, întâlneşti genul care observă prostia imediat, dar care crede că acţiunile personale sunt normale, vizavi de celălalt. Adică în ruptul capului n-ar emigra în Laponia pe nimic sigur, mai mult de-un gând că sigur trebuie să fie mai bine. Şi asezonez cu asta, nici eu n-aş pleca într-un loc numa aşa că io vreau să plec de-aici, tu da? Pe de altă parte, oridecâteori are ceva în cap, o face. O duce până la capăt, ori de-i bine, ori ba. Că aşa vrea. Apăi , la rândul tău, tu ori înţelegi, ori ba. Nu descopăr în tot discursul nici o soluţie de mijloc, dar ţi se reaminteşte că: ”Te-am întrebat şi ai zis da”. Deci, ca să îţi explic cum văd eu problema. Mi-am pus în cap ceva. Mai demult dacă consideram că e de bine o şi făceam. Cu mintea de atunci. Acum, că am văzut cum stă treaba, mă mai gândesc, poate găsesc şi-un altcumva. Că-mi pasă nu doar de mine ci şi de altcineva. Nu găseşti că-i corect? Ei....nu-i chiar aşa. Când vrea ceva, indiferent ce zici, ce faci, cum te porţi, concluzia trasă e aia pe care o VREA. Şi-atunci cu ce rămâi? Cu ideea că poate e mai bine-aşa!? Cu trecerea anilor acest vreau se schimbă mult de ambele părţi. Dorinţele sunt altele, posibilităţile, viaţa te poartă pe unde nici nu gândeşti, însă din proprie experienţă o singură constantă rămâne. Puterea de a te gândi dacă vreau ăsta merită tot efortul (mic sau mare). Şi dacă răspunsul e totuşi afirmativ, ce faci să nu-i afectezi pe alţii în egoismul / prostia ta? Răspunsul data viitoare.