Visul unui trandafir.

Bobocul de trandafir creştea pe câmp. În bătaia vântului îşi legăna frunzele, petalele lui erau mângâiate de fiecare strop de ploaie, roua dimineţilor târzii îl trezea în acelaşi loc şi el tot mai frumos creştea şi se înfrumuseţa. Din locul unde se afla, putea vedea schimbările petrecute de-a lungul timpului, reacţiile fiecăruia şi îşi imagina ca la un moment dat, prin frumuseţea sa să-şi lase amprenta asupra unui suflet măcar. Într-o bună zi, a venit o fetiţă. A vazut trandafirul şi s-a minunat de cât de frumos era. De când l-a observat trecea în fiecare zi pe-acolo, chiar şi un minut, ca să fie învăluită de mirosul inconfundabil al trandafirului. Într-o bună zi l-a luat acasă şi cu grijă l-a aşezat într-un ghiveci cu gândul să se bucure de el. Trandafirul vrăjit la rândul lui, a înflorit. Petalele lui erau larg deschise şi fetiţa, de fiecare dată când intra pe uşă se oprea în faţa lui şi-l admira minute în şir. Avea grijă de el, îi punea apă, îl proteja de razele puternice ale soarelui, ca să îl păstreze cât mai mult în toată splendoarea sa. La un moment dat însă, fetiţa a întârziat. A intrat pe uşă căscând, i-a aruncat o privire şi s-a dus la culcare. A doua zi la fel şi cu timpul a început să uite să îi mai pună apă, sau măcar să-l ferească de soarele arzător. Zilele treceau şi trandafirul, la fiecare clinchet se umfla în petale crezând că e uşa ce se deschide şi fetiţa intrând îl va admira din nou.
N-a mai fost niciodată însă aşa. Îşi amintea trandafirul de câmpul lui, de roua dimineţii, de bătaia vântului, dar mai ales de visurile lui. Simţea că mai poate, că nu i-a sosit încă ceasul. Frunzele în schimb au început să-i cadă, una câte una, petalele odată frumoase îl părăseau, pământul tot mai uscat, se crăpa sub el. Încet dar sigur, a plecat capul, parcă făcând o plecăciune de mulţumire pentru tot ce i s-a întâmplat. Nici nu mai avea putere să gândească, doar îşi accepta soarta. Apă demult nu mai avea, şi ultima petală acum îşi lua rămas bun. Rămas bun...