Alteuri reale

După cum spune şi titlul alteuri intră în lumea cât se poate de reală, face o incursiune în realităţile de care ne lovim zilnic şi care până la urma urmei sunt CELE care ne influenţează viaţa. De ce, sigur este o întrebare cât se poate de normală. Păi pentru că tot vorbind aici de lucrurile frumoase ale vieţii, care credeam că au o importanţă destul de mare pentru fiecare, vine realitatea "zilelor noastre", cică 2010 să îmi demonstreze că nu este aşa deloc. OK, nimeni nu mai apreciază nimic, asta am observat şi chiar am accentuat şi în rânduri mai demult, însă concluzia la care am ajuns în aceste zile chiar nu-mi place deloc. Povestea începe de la motivaţia unor oameni la dorinţa lor de a scăpa de...aici. "Indiferent ce este acolo, scăpăm de ceea ce ave aici". Şi i-am întrebat, dar ce este aici aşa de rău,până la urma urmei, că lucrurile se tot schimbă şi...cumva pe lângă toate relele sunt şi multe aspecte îmbucurătoare. Răspunsul a venit scurt." Chestiile astea, care te fac să îţi doreşti să nu mai fii aici." Nu este acel ceva care te îndeamnă, este mai degrabă un cumul de factori. De la nesimţirea celui mai de jos angajat, până la cel mai înalt grad, de la gropile mereu prezente oriunde în drumurile noastre, impozitele care oricât ar fi de schimbate sau eliminate, tot ajung să îţi doreşti să pui lacătul, programul de lucru pe care angajatorii nu îl respectă, nesiguranţa zilei de mâine, neschimbarea de ani şi ani şi ani.....şi ani.... Recunosc că până nu demult nu pricepeam la ce se tot referă mai eXact, dar muşcând mai adânc din subiectul cu pricina le dau dreptate şi mă doare că trebuie să mă despart de ei din cauza...realităţilor de la noi. Aici AM o problemă. Dacă era oricare alt motiv - lipsa banilor, dorinţa de un trai mai bun - reuşeam cumva să înţeleg. M-am mai întâlnit cu cazuri şi am înţeles că nu aveau nici o şansă să....ceva (nici nu amintesc termenul realizeze, că nu se putea începe nimic în cazurile respective). Deci, cumva m-am împăcat cu ideea, ba chiar m-am bucurat când am primit un semn de departe care-mi transmitea cu zâmbet larg că totul este foarte bine acolo. Dar acest caz, în care oamenii renunţă pentru cu totul alte motive - în care au dreptate - mă face să mă simt neajutorat şi puţin crispat. Crispat în privinţa viitorului, în care, probabil oameni de calitate cu greu se vor mai găsi. Toţi au fost nevoiţi să aleagă alt viitor. Altundeva. Cela mai natural şi simplu îmi este să înjur sistemul, politica...şi la ce m-ajută? Ce pot eu face ca săăă....nimic. Şi cum nici de către cei care au puterea să facă nu se face, îmi e teamă să nu ajungem tot mai mulţi la concluzia prietenilor mei. Înainte de 89 era cam aceeaşi situaţie din acest păunct de vedere. Sistemul era cel urât de toată lumea. Pentru că acel sistem nu îţi oferea nimic. Şi nici nu puteai pleca. Ei, acum sistemul zice-se că s-a schimbat. Avem de toate şi putem şi pleca. Dar din anii 90, de când cei care ajunşi la rândul lor la o vârstă au ales să plece, pentru că asta şi-au dorit de-o viaţă sub comunism, au trecut 20 de ani. Şi? Păăăăăi, tot acolo suntem, ne-am bucurat la vârste choar fragede de noua libertate şi preţuind-o ne-am chinuit la rândul nostru să facem ceva cu ea. Poate şi din dorinţa de a demonstra că nu ne-am născut degeaba. Poate. Iar acum, în 2010, avem posibilitatea de a renunţa, de a pleca, comparativ cu înainte când nu se putea. Şi după 20 de ani de viaţă, ajunşi la maturitate tot se duc, pentru că în ăştia 20 de ani "basicly" nu s-a schimbat nimic. Aveau taxi o melodie cu ...prostia la putere în tinereţile noastre, ei iată că e aievea. Sistemul face de aşa natură la noi, încât cel mai...low level să ajungă cumva deasupra multora care, poate, ar merita. Aşa e la noi...aşa e la noi. Şi asta din păcate, nici cu trecerea generaţiilor nu se va schimba. Pentru că de atâţia ani de la nivelul X de unde am intrat în rând cu lumea, am tot scăzut, ne-luându-ne 1 secundă în plus să apreciem, să ne bucurăm de ceea ce avem, săăă... Păcat, ce să mai zic?! Păcat. Asta e realitatea.